„Doar o coafeză” – Când orgoliul a ales în locul iubirii

— Doar o coafeză, măi băieți, ce să-i ceri? Vlad râde cu poftă, iar ceilalți îl urmează. Mâinile îmi tremură pe marginea farfuriei, iar obrajii îmi ard. Suntem la masa de sâmbătă seara, la restaurantul acela scump din centrul Bucureștiului, unde Vlad ține să-și impresioneze prietenii din facultate. Eu sunt singura femeie la masă, singura care nu are un titlu pompos sau un job „de birou”.

— Nu e chiar așa, Vlad, spun încercând să-mi păstrez calmul. — Știi bine cât muncesc și cât de mult îmi iubesc meseria.

— Da, da, sigur, dar nu se compară cu ce facem noi. Oricum, să trecem peste… Ce ziceai, Radu, de proiectul ăla?

Mă simt invizibilă. Mă uit la inelul de logodnă de pe deget și mă întreb dacă nu cumva am greșit totul. Când ajungem acasă, Vlad nici nu observă că plâng. Se așază la laptop și începe să tasteze. Mă simt mică, strivită între pereții apartamentului nostru de două camere din Drumul Taberei.

A doua zi dimineață, mă trezesc devreme și plec la salon. Îmi place mirosul de vopsea și sunetul foarfecelor. Fetele râd și glumesc, iar clientele pleacă mereu mai frumoase decât au venit. Dar azi nu pot zâmbi. Mă uit în oglindă și văd o femeie care nu mai știe cine este.

— Ce-ai pățit, Ilinca? mă întreabă Loredana, colega mea.

— Nimic… doar că uneori simt că nu contez pentru nimeni.

— Nu mai spune asta! Uite câte femei vin aici pentru tine! Tu le schimbi ziua!

Cuvintele ei mă ating mai mult decât aș vrea să recunosc. În acea seară, când Vlad vine acasă târziu și miroase a whisky, îi spun:

— Vlad, nu pot să uit ce ai spus aseară.

— Hai măi, Ilinca, nu mai dramatiza! Era o glumă între băieți.

— Pentru tine poate. Pentru mine nu.

Se ridică nervos:

— Mereu faci din țânțar armăsar! Dacă nu-ți convine, fă ceva cu viața ta!

Atunci simt că ceva se rupe în mine. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la mama, care a crescut singură doi copii după ce tata ne-a părăsit pentru o femeie „mai educată”. Mi-am promis atunci că nu voi lăsa niciun bărbat să mă facă să mă simt inferioară.

A doua zi îmi iau inima în dinți și vorbesc cu patroana salonului:

— Doamna Mariana, vreau să încerc ceva nou. Aș vrea să organizez un workshop pentru femeile din cartier care nu-și permit să vină la salon.

Ea mă privește surprinsă:

— Ești sigură? Nu va fi ușor…

— Sunt sigură. Vreau să fac ceva care să conteze.

În următoarele săptămâni muncesc pe brânci. Împart fluturași prin cartier, vorbesc cu asociația de locatari, conving câteva firme locale să doneze produse de îngrijire. Vlad râde când îi spun ce fac:

— Serios? O să tunzi pensionare gratis? Asta e ambiția ta?

Nu-i mai răspund. În ziua workshopului vin peste douăzeci de femei — mame singure, bunici, fete tinere fără bani. Le tund, le vopsesc, le arăt cum să-și aranjeze părul acasă. La final plângem toate împreună.

În acea seară primesc un mesaj de la o fată pe care am tuns-o:

„Mulțumesc că m-ai făcut să mă simt frumoasă pentru prima dată după mult timp.”

Simt că inima mi se umple de lumină. Vlad nu înțelege nimic din bucuria mea. Începe să lipsească tot mai des de acasă. Într-o seară îl aud vorbind la telefon:

— Da, iubito… vin imediat.

Îmi iau inelul de pe deget și îl pun pe masă. Când intră în sufragerie, îl găsește acolo.

— Ce faci? Ești nebună?

— Nu sunt nebună. Sunt doar o coafeză care s-a săturat să fie luată peste picior.

Își dă ochii peste cap și pleacă trântind ușa. Plâng toată noaptea, dar dimineața mă simt mai liberă ca niciodată.

În lunile care urmează organizez tot mai multe ateliere. Femeile din cartier încep să mă salute pe stradă, primesc flori și scrisori de mulțumire. Doamna Mariana îmi propune să devin partener în salon. Accept fără ezitare.

Mama vine într-o zi la salon și mă ia în brațe:

— Sunt mândră de tine, Ilinca! Ai făcut ceea ce eu n-am avut curaj niciodată: ai ales demnitatea înaintea oricărui bărbat.

Uneori mă gândesc la Vlad și la serile când credeam că iubirea e tot ce contează. Dar acum știu că fără respect și fără curajul de a fi tu însăți, iubirea nu valorează nimic.

Mă uit în oglindă și văd o femeie întreagă — cu sufletul plin și mâinile muncite. Oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” atunci când dragostea doare? Voi ați putea?