„Asta e casa mea!” – Cum am ajuns străină în propriul meu cămin

— Nu, nu mai pot! Am spus-o cu voce tare, deși știam că nimeni nu mă ascultă cu adevărat. Mă uitam la masa din bucătărie, unde mama lui Radu își întindea liniștită fața de masă cu flori, iar sora lui răsfoia revistele mele, aruncate peste tot. Tatăl lui, domnul Dobre, butona telecomanda ca și cum ar fi fost la el acasă. De fapt, pentru ei chiar era acasă. Pentru mine însă, apartamentul pe care l-am cumpărat cu greu, după ani de muncă și sacrificii, devenise un teritoriu străin.

— Irina, ai pus sare în ciorbă? m-a întrebat doamna Dobre, fără să ridice privirea din oala pe care o supraveghea ca pe o comoară.

— Da, am pus, am răspuns mecanic, încercând să-mi ascund iritarea. Nu mai era locul meu. Nu mai era viața mea.

Totul a început într-o seară de vineri, când Radu a venit acasă cu un zâmbet larg și cu vestea că părinții lui trebuie să stea la noi „doar câteva zile”, pentru că apartamentul lor urma să fie renovat. Nu am avut timp să reacționez. Sâmbătă dimineață, la ora opt fix, au sunat la ușă cu două valize mari și un sac de plapume. Am simțit atunci un nod în stomac, dar mi-am spus că pot suporta orice pentru omul pe care îl iubesc.

Primele două zile au trecut cu mici compromisuri: am cedat dormitorul mare părinților lui Radu și m-am mutat în camera mică. Sora lui, Adina, a ocupat canapeaua din sufragerie. Radu mi-a promis că totul va fi temporar. Dar zilele s-au transformat în săptămână și nimeni nu mai pomenea nimic despre plecare.

— Irina, unde ai pus detergentul? a strigat Adina într-o dimineață.

— În dulapul de sub chiuvetă, i-am răspuns obosită.

— Păi nu era mai bine să-l pui la vedere? a continuat ea cu un ton superior.

M-am simțit ca o menajeră în propria casă. În fiecare zi găseam altceva schimbat: hainele mele mutate din dulap ca să fac loc pentru ale lor, pozele mele personale date jos de pe rafturi și înlocuite cu bibelouri aduse de doamna Dobre. Ba chiar și pisica mea, Mimi, era alungată constant din sufragerie pentru că „lasă păr peste tot”.

Radu era prins între două lumi. Îl vedeam cum evită discuțiile cu mine și cum încearcă să le facă pe plac părinților lui.

— Irina, te rog, ai răbdare. E doar o perioadă grea pentru ei, mi-a spus într-o seară când i-am reproșat că nu mă mai simt acasă.

— Dar pentru mine cine are răbdare? am izbucnit eu. Cine are grijă de mine?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Într-o zi am venit acasă mai devreme de la serviciu și i-am găsit pe toți la masă. Râdeau zgomotos, povesteau amintiri din copilăria lui Radu. Nimeni nu a observat când am intrat. M-am simțit invizibilă. Am mers în camera mică și am plâns în pernă până m-au durut ochii.

A doua zi dimineață am găsit-o pe doamna Dobre în bucătărie.

— Irina, sper că nu te superi că am făcut ordine prin dulapuri. Era cam dezordine…

M-am uitat la ea și am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Doamnă Dobre, vă rog frumos să nu mai umblați prin lucrurile mele fără să mă întrebați!

A rămas surprinsă de tonul meu. Pentru prima dată am văzut-o ezitând.

— Vai, dar ce sensibilă ești! Noi doar vrem să te ajutăm…

Ajutorul lor era ca un șarpe care se strecoară încet și te sufocă fără să-ți dai seama.

În acea seară l-am confruntat pe Radu:

— Radu, nu mai pot! Simt că nu mai exist aici! Casa asta e a mea și nu mă mai simt binevenită!

A oftat adânc:

— Irina… sunt familia mea… ce vrei să fac?

— Să fii de partea mea! Să le spui că nu pot sta aici la nesfârșit! Să-ți amintești că eu sunt logodnica ta și că merit respect!

Nu a spus nimic. A ieșit din cameră și s-a dus la ai lui. Am rămas singură cu furia și neputința mea.

În noaptea aceea am luat o decizie. Mi-am sunat cea mai bună prietenă, Laura.

— Irina, nu poți trăi așa! E casa ta! Dacă tu nu pui limite acum, nimeni nu o va face pentru tine!

A doua zi dimineață mi-am adunat curajul și i-am chemat pe toți în sufragerie.

— Vreau să vă spun ceva important. Știu că treceți printr-o perioadă dificilă, dar eu nu mai pot continua așa. Casa asta e a mea și vreau să-mi recapăt liniștea. Vreau să vă rog să vă găsiți alt loc unde să stați până terminați renovarea.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Doamna Dobre s-a ridicat brusc:

— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru voi!

Adina a început să plângă teatral:

— Nu ne vrei aici…

Radu m-a privit lung:

— Ești sigură?

— Da. Sunt sigură.

Au plecat după două zile pline de reproșuri și priviri grele. Radu a ales să plece cu ei. Am rămas singură într-un apartament care părea gol și rece. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit aerul libertății.

Au trecut luni de atunci. Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau rău. Dar știu sigur că dacă nu aș fi pus acea limită, m-aș fi pierdut pe mine însămi pentru totdeauna.

Oare câte femei trăiesc astăzi drama de a fi străine în propria casă? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?