Între ciocan și nicovală: Povestea mea cu o soacră autoritară și un soț absent

— Nu așa se face ciorba, Ilinca! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați rondele, nu cubulețe!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna din bucătărie ca o sentință. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt ca o elevă prinsă cu tema nefăcută. Radu, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

M-am căsătorit cu Radu acum doi ani, visând la o viață liniștită într-un apartament micuț din București. Dar visul meu s-a spulberat repede. La nici două săptămâni după nuntă, Mariana a venit „temporar” la noi, sub pretextul că are nevoie de ajutor după o operație la genunchi. De atunci, „temporarul” s-a transformat în permanență.

— Radu, spune-i mamei tale să mă lase să gătesc cum știu eu! am șoptit într-o seară, când am rămas singuri în dormitor.
— Ilinca, nu vreau scandal… Știi cum e mama. Mai bine las-o să-și facă damblaua, că altfel nu ne mai lasă în pace.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam scandal, dar nici să fiu o străină în propria casă. Mariana schimba ordinea lucrurilor prin dulapuri, spăla hainele după bunul plac și comenta orice decizie luam. Când am vrut să cumpăr o perdea nouă pentru sufragerie, mi-a spus:
— Nu arunca banii pe prostii! Perdeaua asta e bună, am adus-o eu de la țară.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Mariana în camera noastră, cotrobăind prin sertare.
— Caut actele de la garsonieră! a spus ea sec.
— Dar nu trebuia să mă întrebi înainte?
— Eu sunt mama lui Radu! Tot ce e aici e și al meu!

Am ieșit plângând pe balcon. M-am simțit invizibilă. Prietenele mele râdeau când le povesteam:
— Ilinca, ai tras lozul câștigător! Soacră la pachet!
Dar pentru mine nu era de râs. Era o luptă zilnică pentru un strop de intimitate și respect.

Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Poate Mariana va înțelege că avem nevoie de spațiu. Dar s-a implicat și mai mult:
— Nu mânca ciocolată! Nu bea cafea! Copilul va ieși agitat!
Radu continua să tacă. Când încercam să-i spun cât de greu îmi este, ridica din umeri:
— Las-o pe mama… O să plece ea cândva.

Într-o seară, după ce am adormit copilul, am avut curajul să-i spun Marianei ce simt:
— Doamnă Mariana, vă rog să-mi respectați spațiul. E casa mea și a lui Radu.
A izbucnit:
— Cum îndrăznești? Dacă nu eram eu aici, nu vă descurcați nici cu copilul, nici cu gospodăria! Eu v-am crescut pe amândoi!

Radu a venit în fugă din sufragerie:
— Ce se întâmplă aici?
— Nimic! am spus eu printre lacrimi.
El s-a uitat la mine cu reproș:
— De ce trebuie mereu să faci scandal?

Atunci am simțit că mă sufoc. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate exagerez? Poate ar trebui să tac și să accept? Dar fiecare zi era o nouă umilință: Mariana decidea ce mâncăm, când ieșim la plimbare cu copilul sau cine vine în vizită.

Într-o zi, mama mea a venit să mă vadă. A observat imediat tensiunea din casă.
— Ilinca, nu poți trăi așa la nesfârșit. Vorbește cu Radu serios. Pune limite!

Am încercat din nou:
— Radu, dacă nu iei atitudine, eu plec cu copilul la mama!
El s-a uitat speriat:
— Nu poți face asta! Ce o să zică lumea?
— Nu mă interesează lumea! Mă interesează liniștea mea!

A urmat o ceartă aprigă. Mariana a început să plângă teatral:
— După tot ce am făcut pentru voi, acum mă dați afară ca pe un câine!
Radu s-a retras din nou în tăcere. Eu am făcut bagajele și am plecat la mama pentru câteva zile.

A fost prima dată când m-am simțit liberă după mult timp. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:
— Ești puternică. Nu lăsa pe nimeni să-ți calce demnitatea.

După câteva zile, Radu a venit după noi. Era palid și obosit.
— Îmi pare rău… Nu știu cum să gestionez situația cu mama. Dar te vreau acasă.
— Atunci stabilește limite clare. Altfel nu mă întorc.

A fost greu. Mariana a făcut scandal, a amenințat că se îmbolnăvește dacă rămâne singură. Dar Radu a început să-i spună „nu”. A durat luni întregi până când Mariana a acceptat să se mute la sora ei din Ploiești.

Acum casa noastră e liniștită. Dar rana rămâne: încă mă întreb dacă nu cumva am fost prea dură sau dacă nu trebuia să fiu mai răbdătoare. Știu însă că fără curajul de a spune „ajunge”, nu mi-aș fi recâștigat demnitatea.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să ne apărăm liniștea și respectul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?