La răscrucea iertării: Povestea Anei din Ploiești

— Ana, te rog, deschide! Nu mai pot sta afară, vecinii se uită deja ciudat la mine!

Vocea lui Radu răsună stins dincolo de ușa veche, aceeași ușă pe care am închis-o în urmă cu doi ani, când a plecat fără să privească înapoi. Mâinile îmi tremură pe clanță. Copiii dorm, iar liniștea casei e spartă doar de bătăile insistente. Mă uit la ceas: 22:47. Cine bate la ușa unei femei singure la ora asta? Soțul care a ales să plece pentru o fată cu 15 ani mai tânără.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Radu a venit acasă, și-a strâns câteva haine într-o geantă sport și mi-a spus sec:

— Ana, nu mai pot. Mă sufoc aici. Am nevoie de altceva.

Nici măcar nu s-a uitat la mine. Am rămas cu două perechi de ochi speriați în jurul meu: Ilinca, fetița noastră de 8 ani, și Vlad, băiatul de 5 ani, care nu înțelegea de ce tata nu mai vine seara acasă.

Am deschis ușa încet. Radu stătea în prag, cu barba crescută și ochii roșii. Nu mai era bărbatul sigur pe el care plecase atunci. Acum părea mic și obosit.

— Ce vrei, Radu?

— Să vorbim. Să… să încerc să repar ce-am stricat.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Să repari? Cum repari o viață făcută bucăți? Cum lipești încrederea după ce ai călcat-o în picioare?

— Copiii dorm. Nu vreau scandal.

— Nu vreau scandal, Ana. Vreau doar să mă asculți.

L-am lăsat să intre. S-a așezat pe canapea, exact acolo unde obișnuia să citească povești copiilor înainte de culcare. Am rămas în picioare, cu brațele încrucișate.

— De ce ai venit acum?

A oftat adânc.

— Am greșit. M-am lăsat orbit de promisiuni goale. Am crezut că pot începe o viață nouă… dar totul a fost o minciună. Ea… m-a lăsat când am rămas fără bani. Și mi-am dat seama că tot ce contează e aici.

Am simțit furia clocotind în mine.

— Deci ai venit pentru că n-ai unde să te duci?

— Nu! Am venit pentru că mi-e dor de voi. Pentru că am greșit și vreau să fiu din nou tatăl copiilor mei… soțul tău…

M-am așezat lângă el, dar la distanță. În mintea mea se derulau toate nopțile în care am plâns singură, toate zilele în care am dus copiii la grădiniță și la școală, toate momentele când Ilinca m-a întrebat dacă tata o mai iubește.

— Știi cât de greu mi-a fost? Știi câte umilințe am îndurat din partea rudelor tale? Mama ta nici măcar nu m-a sunat să mă întrebe dacă avem ce mânca! Prietenii noștri comuni au dispărut ca prin farmec…

Radu a lăsat capul în jos.

— Știu… și nu merit să mă ierți. Dar vreau să încercăm din nou. Pentru copii… pentru noi…

Am izbucnit:

— Pentru copii? Pentru noi? Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Eu nu mai exist decât ca mamă sau ca soție? Eu nu am voie să fiu rănită?

A tăcut. În ochii lui am văzut pentru prima dată regret sincer. Dar era prea târziu?

A doua zi dimineață, Ilinca a intrat tiptil în sufragerie și l-a văzut pe Radu dormind pe canapea. S-a oprit brusc și s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mami, tata a venit acasă?

Nu știam ce să-i spun. Vlad s-a trezit și el și a alergat direct la Radu, care s-a trezit buimac și l-a luat în brațe.

— Tati! Ai venit!

Copiii erau fericiți, dar eu simțeam un gol imens în suflet. Seara, după ce i-am culcat, am ieșit pe balcon cu sora mea, Mirela, care venise să mă ajute cu temele copiilor.

— Ce vei face? m-a întrebat ea.

— Nu știu… Mi-e teamă că dacă îl primesc iar, va pleca din nou la prima problemă. Dar dacă nu-l primesc… copiii vor suferi.

Mirela m-a privit lung:

— Ana, nu trăi pentru alții. Gândește-te la tine. Meriți să fii fericită.

În zilele următoare, Radu a încercat să repare lucrurile: a dus copiii la școală, a gătit ciorbă (deși a pus prea mult borș), a spălat vasele și a încercat să-mi vorbească despre orice altceva decât despre trecut.

Dar eu nu puteam uita serile când mă simțeam invizibilă lângă el, nici felul în care mă făcea să cred că totul e vina mea atunci când certurile izbucneau din nimicuri.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat față în față la masa din bucătărie.

— Ana… dacă nu vrei să mă ierți, voi pleca. Dar vreau să știi că te iubesc și că regret tot ce am făcut.

L-am privit lung. În ochii lui vedeam frică și speranță amestecate.

— Radu… nu știu dacă pot să te iert. Poate că nu trebuie să te iert acum. Poate că trebuie să mă iert pe mine întâi… pentru că am crezut că nu merit mai mult.

A tăcut. Am simțit cum o lacrimă îmi curge pe obraz.

— Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet…

Acum stau din nou în pragul aceleiași uși și mă întreb: cât valorează iertarea? E un dar sau o povară? Voi putea vreodată să fiu întreagă din nou?