Între două case: Când lucrurile mele devin ale altora

— Nu mai am cu ce să-i fac piureul Ilincăi! am strigat, răscolind sertarele din bucătărie. M-am oprit brusc, cu mâinile tremurând, și am simțit cum mă cuprinde o furie mută. Robotul de bucătărie nu mai era acolo. Din nou. Știam deja răspunsul, dar tot am întrebat, cu voce joasă, pe soțul meu, Vlad: — Ai văzut robotul?

Vlad a oftat și a dat din umeri: — Cred că l-a luat mama ta ieri, când a venit după scaunul de masă. A zis că are nevoie pentru cozonac.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum mă apasă greutatea acestor mici dispariții zilnice. Nu era prima dată. De luni bune, mama mea sau sora mea, Adina, intrau în casa noastră ca într-un depozit comun: hainele Ilincăi, mixerul, chiar și păturica preferată a copilului au dispărut pe rând, „împrumutate” fără termen sau întoarcere.

— Ivett, nu te supăra, dar e familie, mi-a spus Vlad într-o seară, când i-am reproșat că nu spune nimic. — Nu vrei să-i superi, nu?

Dar eu eram deja supărată. Nu pe ei, ci pe mine. Pe neputința mea de a spune „nu”, pe frica de a nu părea egoistă sau nerecunoscătoare. Pe sentimentul că nu mai am control asupra propriei mele case.

Într-o duminică, la masa de prânz la părinții mei, Adina a venit cu un sac plin de haine. — Uite, ți-am adus niște rochițe pentru Ilinca! Sunt ale Mariei, dar i-au rămas mici.

Am zâmbit forțat și am mulțumit. Dar când am întrebat de body-urile Ilincăi pe care le împrumutase acum două luni, a ridicat din umeri: — Le-am dat mai departe verișoarei noastre din Ploiești. Oricum nu-ți mai trebuiau, nu?

Am simțit cum mi se strânge inima. Erau primele haine ale fetiței mele, le păstrasem cu grijă pentru amintire. Dar cine să înțeleagă asta? Pentru ei erau doar niște lucruri care circulă între rude.

Seara, acasă, am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe: — Hai, lasă… O să-ți cumpărăm altele.

— Nu e vorba despre lucruri! am țipat printre lacrimi. E vorba că nu mă simt respectată! Că nu pot să spun ce simt fără să par rea sau egoistă!

În acea noapte n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la copilăria mea, la cum mama îmi spunea mereu: „Familia e tot ce ai pe lume.” Dar dacă familia nu-ți respectă limitele? Dacă te simți invizibilă în propria casă?

A doua zi am decis să vorbesc cu mama. Am sunat-o și am invitat-o la o cafea. Am repetat în minte ce aveam să-i spun, dar când a intrat pe ușă cu zâmbetul ei cald și cu o pungă plină de borcane cu zacuscă, m-am blocat.

— Ce-ai pățit, mamă? Pari obosită.

— Mamă… aș vrea să vorbim puțin despre lucrurile din casă. Despre cum le iei fără să mă întrebi…

A oftat și a dat ochii peste cap: — Vai, Ivett! Ești prea sensibilă! Ce mare lucru dacă iau un robot sau niște haine? Suntem familie! Tu ai tot ce-ți trebuie aici.

— Dar eu nu mă simt bine cu asta! am spus încet. Simt că nu mai am control asupra vieții mele.

S-a uitat la mine ca la un copil răsfățat: — Of, draga mea… Când vei avea și tu grijile mele, o să vezi că astea sunt fleacuri.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să țip că nu sunt fleacuri pentru mine. Că fiecare lucru luat fără să întrebe e o mică trădare. Dar n-am avut curajul.

În zilele următoare am încercat să fiu mai fermă. Când Adina m-a sunat să-mi ceară blenderul, i-am spus: — Îmi pare rău, chiar am nevoie de el acum.

A tăcut câteva secunde la telefon: — Bine… dacă e așa important pentru tine…

Am simțit vinovăție și ușurare în același timp. Era un pas mic pentru mine, dar uriaș pentru relația noastră fragilă.

Totuși, tensiunile au crescut. Mama mi-a reproșat că „m-am schimbat”, că „nu mai sunt sufletistă”. Adina mi-a scris un mesaj lung despre cât de mult contează solidaritatea între surori.

Într-o seară târzie, după ce Ilinca a adormit și Vlad lucra la laptop în sufragerie, m-am uitat la rafturile goale din dulap și m-am întrebat: Oare cât din mine trebuie să dau ca să fiu acceptată? Cât pot să cedez până nu mai rămâne nimic?

Poate că nu e vorba doar despre lucruri. Poate că fiecare obiect pierdut e o bucată din granițele mele personale pe care le las să fie șterse de dragul păcii familiale.

M-am ridicat și am început să scriu această poveste. Poate că nu voi găsi răspunsuri ușor. Dar știu sigur că nu sunt singura care simte așa.

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsiți echilibrul între generozitate și respectul pentru voi înșivă?