Trei sarmale și o tăcere: Când dragostea devine povară

— Irina, iar ai pus prea multă sare în sarmale. Nu mai poți să gătești ca lumea?
Vocea lui Cătălin a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Am rămas cu lingura suspendată deasupra oalei, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Mama lui, doamna Viorica, a oftat teatral, iar fiica noastră, Ana, s-a uitat la mine cu ochi mari, speriați.
— Lasă, mamă, nu-i nimic, a zis ea încet, dar vocea i s-a pierdut sub privirea tăioasă a bunicii.

Era duminica Paștelui și toată lumea se adunase la noi. Am muncit două zile fără oprire: am curățat, am gătit, am decorat masa cu cele mai frumoase ouă roșii. Am vrut să fie perfect. Dar perfecțiunea nu există în casa noastră. De fapt, nici nu știu dacă a existat vreodată.

Cătălin nu era mereu așa. Sau poate că era, dar eu nu voiam să văd. Ne-am cunoscut la facultate, pe când visam să devin profesoară de limba română. El era băiatul popular, mereu cu glumele la el, mereu în centrul atenției. M-a cucerit cu promisiuni de iubire veșnică și planuri mărețe. După nuntă, totul s-a schimbat încet-încet. Am renunțat la master ca să avem bani pentru avansul la apartament. Apoi a venit Ana și am rămas acasă, „că e mai bine pentru copil”.

Anii au trecut între scutece, ciorbe și facturi neplătite la timp. Cătălin lucra mult și venea acasă obosit, mereu nemulțumit de ceva: ba că nu e curat destul, ba că mâncarea nu e ca la mama lui acasă. Eu tăceam și făceam tot ce puteam să-i fie bine. Dar azi… azi nu am mai putut.

— Dacă nu-ți place, gătește tu! am izbucnit fără să-mi dau seama.

Toți au amuțit. Doamna Viorica s-a uitat la mine ca la o străină.
— Cum vorbești tu cu bărbatul tău? Pe vremea mea…

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Lacrimile mi-au curs fără oprire. În spatele ușii se auzeau voci înfundate: Cătălin încerca să calmeze spiritele, Ana plângea încet.

Mi-am adus aminte de mama mea. Și ea a trăit o viață întreagă lângă un bărbat care nu i-a spus niciodată „mulțumesc”. Mereu i-am promis că eu nu voi ajunge ca ea. Și totuși…

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era mesaj de la prietena mea cea mai bună, Simona: „Cum merge masa? Sper că te ajută Cătălin!” Am zâmbit amar. Dacă ar ști ea…

Am stat pe balcon minute bune, privind blocurile cenușii din jur. M-am întrebat: când am uitat cine sunt? Când am devenit doar „soția lui Cătălin” sau „mama Anei”? Unde e Irina care visa să schimbe lumea?

Ușa s-a deschis încet. Ana a venit lângă mine.
— Mami, te-ai supărat pe mine?
— Nu, iubita mea… Nu pe tine.

A stat lipită de mine și m-a ținut de mână.
— De ce plângi?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de zece ani că uneori dragostea doare? Că uneori oamenii pe care îi iubești cel mai mult te rănesc fără să-și dea seama?

Cătălin a venit după câteva minute.
— Hai înapoi la masă, că se răcesc sarmalele.

Vocea lui era rece. Nu și-a cerut scuze. Nici nu m-am așteptat.

Am intrat înapoi în sufragerie ca un robot. Am mâncat în tăcere. Nimeni nu a mai zis nimic despre sare sau despre altceva. Doamna Viorica a plecat devreme, bombănind ceva despre „femeile din ziua de azi”.

Seara, după ce Ana s-a culcat, am stat pe canapea privind pereții goi ai apartamentului nostru mic. Cătălin butona telefonul.
— Ce ai de ești așa supărată? a întrebat fără să mă privească.
— Nimic…
— Atunci las-o baltă cu figurile astea.

M-am ridicat și am mers la bucătărie să spăl vasele. Mâinile îmi tremurau pe farfurii. În minte mi se derulau toate momentele în care am tăcut ca să fie pace în casă: când mi-a spus că „nu e mare lucru” că am luat premiul I la olimpiadă cu Ana; când mi-a zis că „nu-i nevoie” să mă întorc la muncă; când mi-a reproșat că nu mai arăt ca înainte de sarcină.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la Ana cum doarme liniștită și m-am întrebat dacă vreau ca ea să crească văzându-și mama nefericită.

A doua zi dimineață i-am spus lui Cătălin că vreau să merg la lucru din nou.
— Și cine are grijă de Ana? Cine face mâncare?
— O să ne descurcăm împreună.
— Nu avem bani de bonă! Și oricum… tu nu te pricepi la nimic altceva decât la gătit și curățenie.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.
— O să vezi că pot mai mult decât crezi tu.

A râs ironic.
— Da’ sigur…

În ziua aceea am sunat-o pe Simona și i-am spus totul. M-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Irina, meriți mai mult decât atât! Hai la mine la firmă, avem nevoie de cineva la birou. Nu e mult salariul, dar e un început.

Am acceptat fără să mă mai gândesc prea mult. În următoarele zile am început să merg la interviuri, să trimit CV-uri, să vorbesc cu oameni pe care îi ignorasem ani întregi din rușine sau teamă.

Cătălin era tot mai distant. Seara stătea pe telefon sau ieșea cu băieții „la o bere”. Ana mă întreba tot mai des dacă suntem bine.

Într-o seară, după ce am primit vestea că am fost acceptată la jobul Simonei, i-am spus lui Cătălin:
— De luni încep serviciul.
— Faci ce vrei…

Atât a zis și a ieșit din cameră.

Nu știu ce va urma. Poate că mariajul nostru nu va rezista schimbării mele. Poate că voi fi nevoită să aleg între liniștea aparentă și libertatea de a fi eu însămi.

Dar știu sigur un lucru: nu vreau ca Ana să creadă că fericirea unei femei depinde doar de cât de bine gătește sau cât de mult tace.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?