Când tot ce ai iubit se întoarce împotriva ta: Povestea unei mame rănite

— Ioana, ai putea să mă ajuți puțin cu vasele? am întrebat-o încet, încercând să-mi ascund oboseala din glas. Era duminică după-amiază, iar casa mea mirosea a sarmale și cozonac, ca în fiecare sărbătoare de când mă știu. Radu, fiul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, iar Ioana zâmbea absent, jucându-se cu verigheta pe deget.

— Sigur, doamnă Elena, răspunse ea, dar nu s-a ridicat imediat. Am simțit un nod în gât. M-am dus singură la chiuvetă și am început să spăl farfuriile, încercând să nu mă gândesc la nimic. Dar gândurile nu mă lăsau în pace: oare așa e normal acum? Să nu mai existe respect pentru bătrâni? Să nu mai simtă nimeni nevoia să ajute?

Când am terminat, Ioana a venit lângă mine și a început să șteargă tacâmurile. — Nu trebuia să vă deranjați, zise ea pe un ton neutru. — Nu-i nimic, răspund eu, încercând să par veselă. Dar în sufletul meu se adunau nori grei.

După ce au plecat, am rămas singură în bucătărie. M-am așezat pe scaun și am plâns în tăcere. Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în propria mea familie. De când Radu s-a căsătorit cu Ioana, parcă totul s-a schimbat. El nu mă mai suna decât rar, iar când veneau pe la mine, totul era rece, formal.

Două zile mai târziu, Radu m-a sunat. — Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui era tăioasă, străină. — Ce s-a întâmplat, dragul meu? — De ce ai certat-o pe Ioana? De ce ai făcut-o să se simtă prost? Am rămas fără cuvinte. — Eu… doar am rugat-o să mă ajute cu vasele… — Nu e sluga ta! Tu mereu ai pretenții! Mereu vrei ca totul să fie ca pe vremea ta! Ai reușit să ne strici liniștea! Ioana plânge de două zile!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Eu, care am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Eu, care am muncit la croitorie zi și noapte ca să-i dau lui Radu tot ce avea nevoie. Eu, care nu mi-am permis niciodată o vacanță sau o haină nouă pentru mine, doar ca el să aibă tot ce-și dorește.

— Radu, eu nu am vrut decât… — Las-o baltă! Ai reușit ce ți-ai propus: Ioana vrea să divorțeze! Nu mai vrea să vină la tine niciodată! S-a terminat!

Telefonul s-a închis și am rămas cu receptorul în mână, tremurând. Am simțit că mi se taie respirația. Am căzut în genunchi lângă pat și am început să mă rog: „Doamne, unde am greșit? Ce fel de mamă sunt eu dacă propriul meu copil mă acuză că i-am distrus familia?”

Zilele au trecut greu. Vecina mea, tanti Maria, a venit într-o zi la mine cu o plăcintă caldă. — Ce-ai pățit, Eleno? Parcă ai slăbit… — Nimic, tanti Mario… doar bătrânețea… — Hai las-o baltă! Te știu eu pe tine! Spune-mi ce te apasă!

I-am povestit totul printre lacrimi. — Of, fată dragă… lumea s-a schimbat mult. Pe vremea noastră era rușine să nu-ți ajuți soacra sau mama… Acum tinerii cred că li se cuvine totul. Dar poate și noi greșim undeva… Poate trebuie să-i lăsăm să-și trăiască viața cum vor ei…

Am început să mă gândesc la vorbele ei. Poate am fost prea posesivă? Poate am avut așteptări prea mari de la Ioana? Dar oare nu e normal să ceri puțin ajutor când abia te mai țin picioarele?

Într-o seară, Radu a venit la mine pe neașteptate. Era palid și obosit. — Mamă… Ioana a plecat la mama ei. Zice că nu mai poate suporta presiunea… Cică tu ai făcut-o mereu să se simtă inferioară… — Radu, eu doar am vrut să fim o familie… Să ne ajutăm unii pe alții… — Poate că ai vrut prea mult…

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe canapea. L-am luat în brațe ca atunci când era copil și îi era frică de întuneric. — Iartă-mă dacă am greșit… Iartă-mă dacă te-am sufocat cu dragostea mea…

A doua zi m-am dus la biserică și m-am rugat pentru liniște. Preotul m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus: — Fiecare generație are luptele ei. Nu te învinovăți prea tare. Ai făcut tot ce-ai putut ca mamă.

Dar rana din suflet nu se vindecă ușor. Casa e mai goală ca niciodată. Privesc poza lui Radu de pe raft și mă întreb: „Oare unde am greșit? În felul în care l-am crescut sau în așteptările mele de la tineri? Sau poate lumea asta nu mai are loc pentru mame ca mine?”

Poate voi aveți un răspuns… Voi ce credeți: cine poartă vina când familia se destramă din lucruri atât de mici?