Tot ce-am gătit pentru familia mea a ajuns la soacra mea – și atunci am înțeles cât de invizibilă sunt

— Sorin, unde e mâncarea? întreb, cu vocea tremurândă, privind frigiderul gol. E luni seară, iar eu am petrecut tot weekendul gătind: ciorbă de perișoare, sarmale, salată de vinete, plăcintă cu mere. Totul, ca să nu mai alerg după serviciu și să avem ce pune pe masă.

Sorin nu ridică ochii din telefon. — Am dus-o la mama, răspunde sec, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru din lume.

Îmi simt obrajii arzând. — Cum adică ai dus-o la mama ta? Fără să mă întrebi?

— Era bolnavă, Marta. Ce era să fac? Să o las flămândă?

— Dar noi? Copiii? Eu? Nu meritam măcar să știu?

Sorin oftează, deranjat de insistența mea. — Nu face o tragedie din asta. Gătești altceva mâine.

Mă prăbușesc pe scaun, cu mâinile în poală. Simt cum toată munca mea, toate orele petrecute în bucătărie, nu valorează nimic. Nu e prima dată când Sorin pune nevoile mamei lui înaintea noastră, dar niciodată nu a fost atât de flagrant. Copiii, Ilinca și Vlad, intră în bucătărie și mă întreabă ce mâncăm. Le spun că trebuie să improvizăm ceva rapid. Mă simt mică, inutilă, invizibilă.

În acea noapte nu dorm. Îmi amintesc toate momentele în care am tăcut: când soacra mea a criticat felul în care gătesc, când Sorin a luat partea părinților lui în fața mea, când am fost mereu ultima pe lista lui de priorități. M-am mințit că e normal, că așa sunt familiile la noi, că trebuie să rabzi pentru binele copiilor.

A doua zi dimineață, îl găsesc pe Sorin în bucătărie. Își face cafeaua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Sorin, trebuie să vorbim.

— Iar începi? Nu vreau scandaluri.

— Nu e scandal. E despre respect. Despre mine. Despre noi.

Se uită la mine pentru prima dată cu adevărat. — Ce vrei să spui?

— Vreau să știu dacă mă vezi. Dacă mai contez pentru tine sau dacă sunt doar cineva care gătește și spală.

— Exagerezi. Mama e bolnavă. Tu ești sănătoasă.

— Și eu sunt obosită! Și eu am nevoie de sprijin! Nu poți lua tot ce fac și să dai altcuiva fără să mă întrebi!

Sorin ridică din umeri. — E mama mea. Nu o să-ți ceri scuze că ai reacționat așa?

Mă uit la el și simt cum ceva se rupe definitiv în mine. Îmi dau seama că nu e vorba doar despre mâncare sau despre soacră-mea. E despre faptul că nu am fost niciodată văzută cu adevărat.

În zilele următoare, tensiunea plutește în casă ca un nor greu. Soacra mea mă sună să-mi mulțumească pentru mâncare, dar tonul ei e superior: „Data viitoare fă mai mult sos la sarmale.” Îmi vine să urlu.

La serviciu, colega mea Ana mă întreabă de ce sunt abătută. Îi povestesc totul printre lacrimi. Ana oftează: „Știi câte femei trăiesc asta? Știi câte nu spun nimic?”

În weekend, Sorin îmi spune că ar trebui să mergem la mama lui cu copiii. Refuz pentru prima dată.

— Nu pot. Sunt obosită și vreau să stau acasă cu Ilinca și Vlad.

— O să se supere mama!

— Să se supere! Și eu sunt supărată!

Sorin pleacă trântind ușa. Copiii mă privesc speriați.

— Mami, tu plângi?

Îi iau în brațe și le spun că uneori și mamele au nevoie să fie văzute și ascultate.

În acea seară scriu o scrisoare pentru Sorin. Îi spun tot ce simt: cât de invizibilă m-am simțit ani de zile, cât de mult m-a durut gestul lui, cât de mult mi-aș dori să fim o familie adevărată, nu doar niște oameni care locuiesc împreună.

Nu știu dacă va înțelege vreodată. Dar știu că eu nu mai pot trăi așa.

A doua zi dimineață găsesc scrisoarea neatinsă pe masă. Sorin nu s-a întors acasă peste noapte.

Merg la bucătărie și pregătesc micul dejun doar pentru mine și copii. Pentru prima dată nu simt vinovăție, ci o liniște ciudată.

Mă uit la Ilinca și Vlad cum râd la masă și îmi dau seama că merit mai mult decât să fiu invizibilă.

Oare câte femei din România trăiesc așa? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”?