Firul albastru: O poveste despre iubire, familie și alegeri imposibile

— De ce nu poți să fii ca fratele tău, Ilinca? De ce trebuie mereu să faci lucrurile pe dos?
Vocea mamei răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Mâinile ei tremurau pe marginea mesei, iar ochii îi ardeau de o furie amestecată cu neputință. Tata stătea la geam, cu spatele la noi, tăcând apăsat. Eu, cu palmele strânse în poală, simțeam cum inima îmi bate nebunește. Aveam șaptesprezece ani și tocmai îi spusesem că nu vreau să dau la Medicină, că nu vreau să fiu ca Vlad, fratele meu mai mare, mândria familiei. Eu voiam să pictez. Să iubesc. Să trăiesc altfel.

— Nu pot, mamă… nu pot să fiu altcineva decât sunt, am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut sub greutatea dezamăgirii lor.

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu un an înainte, când l-am cunoscut pe Radu, băiatul cu ochi verzi și mâini murdare de vopsea, care mi-a arătat că lumea poate fi altfel decât o văd părinții mei. Ne întâlneam pe ascuns în parcul din spatele liceului, printre castani bătrâni și bănci scorojite. El râdea mereu de fricile mele și-mi spunea că viața e prea scurtă ca să trăiești pentru alții.

— Ilinca, dacă ai putea să faci orice, ce ai alege? mă întreba într-o seară răcoroasă de aprilie.
— Aș picta. Și aș fugi cu tine undeva unde nimeni nu ne cunoaște.
— Atunci fă-o! Ce te oprește?

Ce mă oprea? Frica. Familia. Satul care știa totul despre toți. Tata care nu vorbea cu mine cu zilele dacă făceam ceva „rușinos”. Mama care plângea noaptea crezând că nu o aud. Și Vlad, mereu perfect, mereu modelul pe care trebuia să-l urmez.

În vara aceea, Radu a venit la mine cu o propunere nebunească:
— Hai cu mine la București! Am găsit o garsonieră mică, pot lucra la un atelier de pictură. Tu poți da la Arte. Nu trebuie să știe nimeni.

Am simțit cum lumea se deschide sub picioarele mele. Dar când am încercat să le spun părinților, s-a dezlănțuit iadul.

— Să nu te prind că pleci! a urlat tata, trântind ușa de perete.
— O să ne omori cu zilele! a plâns mama.

În noaptea aceea am stat pe întuneric și am scris o scrisoare pe care n-am avut curajul s-o las pe masă. Am ales să rămân. Să fiu fata cuminte. L-am sunat pe Radu și i-am spus că nu pot.

— Nu pot să-ți cer asta, Ilinca. Dar nici nu pot să rămân aici fără tine, mi-a spus el cu vocea frântă.

A plecat singur. Iar eu am rămas cu părinții mei și cu un gol care nu s-a mai umplut niciodată.

Anii au trecut ca un vis urât. Am dat la Medicină, am terminat printre primii, am devenit medic rezident la Spitalul Județean din Iași. Vlad era deja chirurg celebru la București, iar părinții noștri se lăudau cu noi la toate rudele. Dar eu mă simțeam ca o umbră în halatul alb. Nu mai pictam decât noaptea târziu, pe bucăți de carton ascunse sub pat.

Într-o zi de toamnă, după o gardă epuizantă, am primit un mesaj pe Facebook: „Ilinca, sunt Radu. Sunt în Iași pentru o expoziție. Ai vrea să ne vedem?”

Inima mi-a luat-o razna ca atunci, demult. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Era schimbat — mai matur, dar cu același zâmbet cald.

— Îți amintești când voiai să fugi cu mine?
— Îmi amintesc totul.
— Și acum? Ce ai face dacă ai putea alege?

Am izbucnit în plâns. Nu știam ce să-i spun. Îmi doream să fug din nou, dar eram prinsă în viața pe care alții o aleseseră pentru mine.

În zilele următoare ne-am văzut tot mai des. Am început să pictez din nou — pentru el, pentru mine însămi. Simțeam că trăiesc abia acum, la treizeci de ani.

Dar părinții au aflat repede. Mama a venit la mine acasă într-o seară:
— Ilinca, ce faci? Vrei să-ți distrugi viața pentru un pictor ratat? Ai muncit atâția ani! Ce-o să zică lumea?

Am simțit furia clocotind în mine:
— Dar eu? Eu ce zic? Eu când contez?

A fost prima dată când am ridicat vocea la ea. A plecat plângând și nu mi-a mai vorbit luni întregi.

Radu m-a cerut în căsătorie într-o noapte ploioasă:
— Nu-ți cer să renunți la familie sau la carieră. Îți cer doar să fii tu însăți lângă mine.

Am spus „da”, dar cu inima strânsă de teamă. Nunta noastră a fost mică — doar câțiva prieteni și Vlad, singurul din familie care a venit.

Mama n-a venit niciodată să mă vadă după aceea. Tata a murit fără să-mi spună vreodată că mă iartă.

Au trecut cinci ani de atunci. Am un atelier mic unde pictez și predau copiilor din cartier. Sunt medic doar part-time — pentru sufletul meu și pentru cei care au nevoie de mine cu adevărat.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă rana dintre mine și mama se va vindeca vreodată sau dacă sacrificiul a meritat libertatea câștigată atât de târziu.

Poate că firul albastru al destinului nu se rupe niciodată cu adevărat — doar ne leagă altfel decât ne-am fi dorit.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora și uităm cine suntem cu adevărat? Voi ce ați fi ales în locul meu?