Apartamentul care ne-a rupt familia: Povestea mea despre dragoste, lăcomie și limite

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici cu ea! — vocea lui Vlad răsuna în toată sufrageria, iar eu simțeam cum îmi tremură mâinile pe ceșcuța de cafea. Era trecut de ora opt seara, iar lumina galbenă a lămpii arunca umbre lungi pe pereții încărcați cu fotografii de familie. Într-o fotografie, Vlad era mic, cu obrajii rumeni și ochii luminoși, ținându-mă strâns de mână. Acum, același Vlad stătea în fața mea, cu umerii căzuți și privirea pierdută.

— Vesna, nu vreau să te superi, dar nu se mai poate așa! — a intervenit și Irina, nora mea, cu vocea ei tăioasă. — Nu putem construi o familie dacă totul se învârte în jurul tău și al apartamentului ăsta!

M-am uitat la ea. Avea ochii reci, de parcă fiecare cuvânt era o lamă subțire care-mi tăia sufletul. Îmi amintesc cât de mult m-am bucurat când Vlad mi-a spus că vrea să se căsătorească. Îmi imaginam o noră ca o fiică, cineva care să-mi fie aproape la bătrânețe. Dar Irina nu era așa. De la început a privit totul ca pe un calcul: cine ce are, cine ce dă, cine ce primește.

— Vlad, eu nu vreau decât binele tău! — am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt. — Am muncit toată viața pentru tine. Apartamentul ăsta e tot ce am.

Irina a râs scurt.

— Și noi ce suntem? Nu merităm și noi ceva? Sau trebuie să așteptăm să… — s-a oprit brusc, dar privirea ei spunea totul.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când a intrat Irina în viața noastră, Vlad s-a schimbat. Nu mai era băiatul cald care venea acasă cu flori de câmp și mă întreba dacă am nevoie de ceva. Acum era mereu grăbit, mereu obosit, mereu prins între mine și ea.

În acea seară, după ce au plecat trântind ușa, am rămas singură în apartamentul care altădată era plin de râsete. M-am așezat pe canapea și am început să plâng. M-am gândit la tata, care mi-a spus odată: „Vesna, averea nu aduce fericire dacă nu e împărțită cu sufletul.” Dar eu? Eu am vrut doar să-i las lui Vlad ceva sigur, ceva ce nu i-a putut da nimeni altcineva.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Mamă, trebuie să vorbim serios despre apartament. Irina vrea să ne mutăm la casa noastră. Poate ar trebui să te gândești să-l treci pe numele meu. Vlad.”

Am simțit că mă sufoc. Cum să-i dau totul? Dacă mă dau la o parte, ce-mi mai rămâne? Am ieșit pe balcon și am privit orașul. Blocurile cenușii, copiii care se jucau jos, bătrânii care-și plimbau câinii… Toți păreau că au un rost. Eu nu mai aveam niciunul.

În zilele următoare, Irina a început să vină tot mai des pe la mine. Îmi aducea prăjituri cumpărate de la cofetărie și încerca să fie amabilă.

— Vesna, nu vreau să crezi că sunt rea. Dar trebuie să ne gândim la viitorul nostru. Tu ai trăit aici o viață întreagă… Poate e timpul să te relaxezi, să te bucuri de bătrânețe fără griji.

Am zâmbit amar.

— Fără griji? Cum să nu am griji când văd că familia mea se destramă din cauza unui apartament?

Irina a oftat și a dat din umeri.

— Asta e viața… Toți trebuie să facem sacrificii.

Într-o duminică, Vlad a venit singur. S-a așezat lângă mine pe canapea și m-a luat de mână.

— Mamă… știu că e greu. Dar Irina are dreptate. Nu putem sta la nesfârșit aici cu tine. Avem nevoie de spațiul nostru.

— Și eu? Unde mă duc eu?

A tăcut. Apoi a spus încet:

— Poate la bunica… Sau poate găsim o garsonieră mică pentru tine…

Mi-au dat lacrimile.

— Vlad, tu chiar nu vezi? Tot ce fac e pentru tine! Tot ce am e al tău! Dar nu pot să mă arunc singură pe drumuri!

A ridicat din umeri și a plecat fără să mai spună nimic.

Au trecut luni întregi în care abia dacă ne-am vorbit. Seara mă uitam la televizor fără să văd nimic. Prietenele mele mă întrebau ce s-a întâmplat cu Vlad și Irina. Le spuneam că sunt ocupați cu serviciul și viața lor nouă. Dar adevărul era că eram singură ca niciodată.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la notar: Vlad cerea oficial trecerea apartamentului pe numele lui. Am simțit că mi se rupe sufletul. Am mers la notar cu pașii grei ai unei femei care știe că pierde totul.

— Doamnă Vesna — mi-a spus notarul — sunteți sigură că vreți să faceți acest pas?

M-am uitat la el și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Nu știu… Nu știu dacă mai am de ales…

Am semnat actele cu mâna tremurândă. Când am ieșit din biroul notarului, afară ploua mărunt. M-am oprit sub o streașină și m-am întrebat: oare asta înseamnă iubirea de mamă? Să dai tot până nu-ți mai rămâne nimic?

Acum stau singură într-o garsonieră mică la marginea orașului. Vlad și Irina au apartamentul meu vechi; uneori mă sună scurt de Crăciun sau Paște. Dar între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l mai pot dărâma.

Mă întreb adesea: unde am greșit? Oare dragostea pentru copii trebuie să aibă limite? Sau sacrificiul unei mame e doar începutul unei alte singurătăți? Voi ce credeți?