Când trecutul nu vrea să plece: Povestea mea despre lupta pentru copilul meu

— Nu vreau să te mai văd la noi acasă, Irina! Ai înțeles? vocea Ramonei răsuna în holul apartamentului, iar Vlad, băiatul meu de opt ani, se strângea speriat lângă mine. Radu, fostul meu soț, stătea între noi, cu privirea pierdută, incapabil să intervină. Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că omul cu care împărțisem zece ani din viață putea să asiste nepăsător la această scenă.

Totul a început la câteva luni după divorț. Eu și Radu am încercat să păstrăm o relație civilizată pentru Vlad. Ne întâlneam la grădiniță, discutam despre teme, despre vacanțe, despre ce e mai bine pentru copil. Apoi a apărut Ramona. La început, părea doar o prezență discretă. Dar curând am simțit cum fiecare întâlnire cu Radu devenea tot mai tensionată. Ramona era mereu acolo, cu privirea ei rece și zâmbetul fals.

— De ce trebuie să vină mama la serbare? a întrebat Vlad într-o seară, după ce vorbise cu tatăl lui la telefon. — Ramona zice că e mai bine să merg doar cu tata și cu ea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Ramona încerca să mă excludă din viața fiului meu. Îi cumpăra cadouri scumpe, îl ducea la cinema, îi promitea excursii la munte. Încet-încet, Vlad începea să creadă că e normal ca mama lui să fie tot mai departe.

Într-o zi, când am venit să-l iau pe Vlad de la școală, Ramona era deja acolo. M-a privit de sus și mi-a spus pe un ton tăios:

— Radu mi-a dat voie să-l iau eu azi. Poate ar trebui să-ți vezi de viața ta, Irina.

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. — Sunt mama lui! Nu ai niciun drept să faci asta!

— O să vezi tu cine are drepturi, a șoptit ea printre dinți.

În acea seară, l-am sunat pe Radu. — Nu vreau ca Vlad să fie prins la mijloc între noi! Trebuie să stabilim niște limite!

— Irina, nu vreau scandaluri… Ramona vrea doar ce e mai bine pentru Vlad, a răspuns el evaziv.

Am simțit că mă sufoc. Cum putea să creadă că o femeie care mă exclude din viața copilului meu îi vrea binele?

Zilele au devenit tot mai grele. Vlad era confuz, trist, uneori furios fără motiv. Într-o seară, l-am găsit plângând în camera lui.

— De ce nu putem fi toți împreună? De ce trebuie să aleg între tine și tata?

Nu am știut ce să-i spun. M-am simțit neputincioasă în fața suferinței lui. Am început să merg la psiholog, sperând că voi găsi răspunsuri. Am aflat că nu sunt singura mamă care trece prin așa ceva. Ramona nu era doar geloasă; era manipulatoare și dornică de control.

Într-o zi, am primit o citație la tribunal. Radu cerea custodia exclusivă a lui Vlad. Motivul? „Instabilitate emoțională” din partea mea, susținută de declarațiile Ramonei.

M-am prăbușit pe podea cu hârtia în mână. Cum ajunsesem aici? Cum putea cineva să-mi ia copilul?

Lupta a fost lungă și dureroasă. Am adunat martori, am adus dovezi că Vlad era fericit cu mine. La fiecare termen de judecată, Ramona era prezentă, cu privirea ei tăioasă și replici acide:

— Copilul are nevoie de stabilitate! Irina îl traumatizează!

Judecătorul m-a privit lung: — Doamnă, de ce credeți că fiul dumneavoastră ar trebui să rămână cu dumneavoastră?

Am plâns în fața instanței: — Pentru că sunt mama lui! Pentru că îl iubesc și pentru că nimeni nu poate rupe legătura dintre noi!

În cele din urmă, instanța a decis custodie comună. Dar rana rămâne deschisă. Vlad încă se teme că va trebui să aleagă între mine și tatăl lui. Eu încă mă lupt cu umbra Ramonei în fiecare zi.

Uneori mă întreb: cât de mult poate influența o persoană străină viața unui copil? Cât de departe suntem dispuși să mergem din gelozie sau dorință de control? Poate cineva să-mi spună cum vindeci o inimă de mamă rănită?