Când acasă nu mai e acasă: Povestea unei decizii care ne-a schimbat viața

— Nu mai puteți sta aici, a spus soacra mea, Maria, cu vocea tăioasă, fără să clipească. Mâinile îi tremurau ușor pe marginea mesei din bucătăria noastră mică, dar hotărârea din ochii ei nu lăsa loc de îndoială. Soțul meu, Radu, a încercat să protesteze, dar cuvintele i s-au înecat în gât. Eu am rămas nemișcată, cu inima bătându-mi nebunește în piept, ținându-l pe Vlad, băiețelul nostru de patru ani, strâns la piept.

— Mamă, nu poți să ne faci asta! a spus Radu, aproape șoptit. — Unde să mergem?

Maria a oftat adânc și a privit pe fereastră, evitând să ne întâlnească privirile. — Nu e vorba de ce vreau eu. Situația s-a schimbat. Proprietarul vrea apartamentul înapoi. Nu am ce face. Dar puteți veni la mine, în garsonieră. E mică, dar… e tot ce pot oferi.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Apartamentul nostru nu era mare sau luxos, dar era al nostru. Era locul unde Vlad a făcut primii pași, unde am petrecut nopți întregi povestind cu Radu despre viitorul nostru. Acum, totul dispărea sub un val de decizii luate peste capul nostru.

Mutarea a fost un coșmar. În garsoniera Mariei abia încăpeam toți patru. Patul dublu ocupa jumătate din cameră, iar un colț minuscul era rezervat pentru jucăriile lui Vlad. Fiecare mișcare era o negociere: cine merge la baie primul dimineața, cine gătește, cine spală vasele. Maria avea reguli stricte: nu se lasă haine pe scaune, nu se vorbește tare după ora opt, nu se gătește decât supă sau cartofi prăjiți — orice altceva „împuțea casa”.

În fiecare seară, după ce Vlad adormea pe salteaua pusă lângă patul nostru, mă uitam la Radu și vedeam cum se stinge încet. Nu mai era bărbatul vesel și optimist pe care îl cunoscusem. Era mereu tensionat, gata să sară la cea mai mică observație a mamei lui.

— Nu mai pot, Irina, mi-a spus într-o noapte, când Maria sforăia ușor dincolo de perdeaua subțire care separa „dormitorul” ei de restul camerei. — Parcă nu mai suntem o familie. Parcă suntem chiriași în propria viață.

Am plâns în tăcere, ca să nu-l trezesc pe Vlad. Îmi era dor de liniștea noastră, de libertatea de a dansa prin casă cu copilul meu fără să mă tem că deranjez pe cineva. Îmi era dor să fiu eu însămi.

Tensiunile au crescut rapid. Într-o dimineață, Vlad a vărsat laptele pe covorul vechi al Mariei. Ea a țipat la el atât de tare încât copilul a început să plângă necontrolat.

— Ești o mamă neatentă! a strigat Maria spre mine. — Copilul ăsta nu știe nicio regulă!

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. — E doar un copil! am răspuns printre dinți.

Radu a încercat să intervină, dar Maria l-a redus la tăcere cu o privire rece.

Zilele au devenit tot mai grele. Am început să evit să vin acasă devreme de la serviciu. Îl luam pe Vlad în parc și stăteam acolo până se lăsa întunericul. Uneori îl vedeam pe Radu privind absent pe geam, așteptându-ne.

Prietenii noștri au început să ne evite. Nu voiau să vină într-o garsonieră unde abia încăpeam noi. Mama mea mă suna zilnic și mă întreba dacă nu vreau să mă întorc la ea în satul natal din Buzău.

— Nu pot, mamă… Nu pot să-l rup pe Vlad de tatăl lui și nici pe Radu de orașul ăsta unde are serviciu.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Maria — care ne acuza că îi consumăm curentul și îi stricăm liniștea — Radu a plecat trântind ușa. A lipsit toată noaptea. M-am temut că nu se va mai întoarce niciodată.

A doua zi dimineață a venit acasă cu ochii roșii și hainele mototolite.

— Am dormit în mașină… Nu mai suport, Irina. Trebuie să facem ceva.

Dar ce puteam face? Salariile noastre abia ajungeau pentru chiria unui apartament modest în București. Prețurile crescuseră enorm în ultimii ani. Orice variantă părea imposibilă.

Într-o zi am primit un telefon neașteptat de la șefa mea, doamna Popescu.

— Irina, știu că treci printr-o perioadă grea… Am o garsonieră liberă într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Nu e mare lucru, dar dacă vrei… poți sta acolo cât ai nevoie, doar să plătești utilitățile.

Am simțit cum mi se luminează sufletul pentru prima dată după luni întregi de coșmar.

Când i-am spus Mariei că plecăm, nu a scos niciun cuvânt. Doar s-a uitat lung la Vlad și apoi la mine.

— Să nu uitați niciodată cine v-a ajutat când v-a fost greu, a spus ea sec.

Am plecat cu inima grea și cu promisiunea că nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să-mi ia acasă.

Acum stăm toți trei într-o garsonieră veche și friguroasă, dar e liniște și e pace între noi. Vlad râde din nou și Radu începe să-și recapete optimismul.

Mă întreb uneori: oare cât valorează un acasă? E doar un loc sau e ceva ce construim împreună? Și dacă cineva ți-l ia cu forța… îl poți regăsi vreodată?