Ziua în care am rămas singură: începutul sfârșitului sau o nouă viață?

— Nu te supăra, Lidia, dar nu mai pot. Plec la Irina. Am nevoie de altceva.
Cuvintele lui Doru au căzut peste mine ca o ploaie rece, în timp ce încă nu-mi scosesem paltonul. Era 1 martie, ziua în care ieșisem la pensie după 37 de ani de muncă la bibliotecă. Mă așteptam la flori, la o cină liniștită în doi, poate la o plimbare prin parc. În schimb, am primit vestea care mi-a sfâșiat inima.
Am rămas pe scaun, cu geanta pe genunchi, privind cum Doru își strânge periuța de dinți și câteva haine într-o geantă veche de voiaj. Nu am plâns, nu am țipat, nu am spart nimic. Doar am simțit cum tot ce construisem împreună se prăbușește fără zgomot, ca o casă din cărți de joc.

— De cât timp? am întrebat, cu vocea stinsă.
— De aproape doi ani, a răspuns el, evitându-mi privirea. Nu voiam să-ți stric liniștea înainte de pensie.

Liniștea? Ce ironie amară! În mintea mea, pensia era începutul unei noi etape: excursii la munte, seri lungi de povești, nepoți alergând prin curte. Dar pentru el era doar momentul potrivit să plece. Să mă lase singură cu amintirile și cu o casă prea mare pentru o singură femeie.

După ce a plecat, am rămas nemișcată ore întregi. Telefonul suna — era fiica mea, Ana — dar nu aveam putere să răspund. Seara târziu, când liniștea devenise insuportabilă, am deschis televizorul doar ca să aud voci străine. Am dormit îmbrăcată, cu lumina aprinsă.

A doua zi dimineață, Ana a venit val-vârtej:
— Mamă! Ce s-a întâmplat? De ce nu răspunzi?

I-am spus totul printre lacrimi. Ana a izbucnit:
— Cum a putut să-ți facă una ca asta? După atâția ani?

Am dat din umeri. Nici eu nu înțelegeam. Toată lumea îl știa pe Doru ca pe un om liniștit, familist convins. Nimeni nu bănuia nimic. Vecina de la trei, tanti Viorica, a venit să mă întrebe dacă sunt bolnavă, că nu m-a văzut ieșind din casă două zile. I-am spus doar că sunt obosită.

Zilele au trecut greu. Prietenele mă sunau să mă invite la cafea sau la plimbare, dar refuzam politicos. Nu voiam să văd pe nimeni. Mă simțeam umilită și trădată. Îmi era rușine să recunosc că soțul meu m-a părăsit pentru o femeie mai tânără — Irina avea 42 de ani și lucra la contabilitate în aceeași instituție cu Doru.

Într-o seară, după ce am stat ore întregi uitându-mă la pozele vechi din album, am găsit o scrisoare de la mama mea, scrisă cu ani în urmă: „Lidia, să nu uiți niciodată cine ești și cât valorezi.” Am izbucnit în plâns. Poate că era timpul să-mi aduc aminte cine sunt.

Am început să ies din casă. La început doar până la piață sau la farmacie. Apoi am acceptat invitația Mariei, prietena mea din liceu, la un ceai. Am povestit mult despre trecut și despre fricile noastre de acum. Maria era văduvă de cinci ani și știa ce înseamnă singurătatea.

— Lidia, nu lăsa durerea să te înghită! Fii tu însăți! Fii curajoasă!

Cuvintele ei m-au pus pe gânduri. Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. La început mâinile îmi tremurau pe pensulă, dar încet-încet am prins curaj. Am cunoscut oameni noi: pe domnul Ilie, care picta doar peisaje cu munți; pe doamna Ruxandra, care venea mereu cu prăjituri pentru toată lumea; pe Andreea, o tânără mamă care încerca să-și regăsească echilibrul după un divorț urât.

Într-o zi, Ana a venit cu nepoțelul meu, Vlad:
— Bunico, hai să facem clătite!

Am râs pentru prima dată după mult timp. Am făcut clătite și am povestit despre copilăria mea la țară. Vlad m-a întrebat:
— Bunico, tu ești tristă?

L-am strâns în brațe:
— Nu, puiule. Sunt doar puțin obosită.

Dar adevărul era că începeam să mă simt altfel. Nu mai eram doar „femeia părăsită”. Eram Lidia — mama Anei, bunica lui Vlad, prietena Mariei și colega de cursuri a domnului Ilie.

Într-o duminică dimineață l-am întâlnit pe Doru la supermarket. Era cu Irina. S-au apropiat stânjeniți.
— Lidia… ești bine?

L-am privit în ochi pentru prima dată după luni de zile:
— Da, Doru. Sunt bine.

Irina a roșit și s-a uitat în altă parte. Doru a încercat să spună ceva, dar l-am oprit din priviri. Nu mai aveam nevoie de explicații sau scuze.

Seara aceea am petrecut-o singură acasă, privind tablourile mele proaspăt pictate și gândindu-mă cât de mult se poate schimba viața într-o clipită. Am realizat că nu sfârșitul unei povești mă definește, ci felul în care aleg să merg mai departe.

Poate că nu voi mai iubi niciodată ca înainte. Poate că rana va rămâne mereu acolo, ca o cicatrice nevindecată. Dar știu sigur că nu sunt singură și că fiecare zi poate aduce ceva bun dacă ai curajul să deschizi ușa.

Oare câte femei trec prin asta și tac? Oare cât curaj ne trebuie să ne regăsim după ce totul pare pierdut? Voi ce ați face dacă viața v-ar lua totul într-o zi?