Ultima picătură – O poveste despre loialitate și granițele familiei

— Nu mai pot, Kinga! Dacă nu spui tu ceva, eu plec! — vocea mamei mele, Irina, răsună tăios în bucătăria noastră mică din suburbia de lângă Timișoara, unde soarele de aprilie abia pătrunde printre perdelele groase. Pe masă, farfuriile cu sarmale stau neterminate. Soacra mea, doamna Mariana, își strânge buzele subțiri și mă privește cu ochii ei reci, de parcă așteaptă să mă prăbușesc sub greutatea momentului.

Nu știu când s-a ajuns aici. Poate că totul a început cu acea remarcă aruncată în treacăt despre cum „la noi în familie nu se țipă la copii”, o săgeată direct spre mama, care mereu a fost mai aprigă la vorbă. Sau poate de la felul în care mama a criticat, fără menajamente, mobila veche din sufrageria Marianei, spunând că „ar fi timpul să schimbi ceva, nu crezi?”

Eu stau între ele ca o statuie, cu mâinile strânse în poală. Soțul meu, Vlad, s-a retras strategic pe balcon, chipurile să fumeze, dar știu că nu vrea decât să evite furtuna. Copilul nostru, Daria, se joacă pe covor cu păpușa ei, neatinsă de tensiunea care plutește în aer.

— Kinga, nu te mai preface că nu vezi! — insistă mama, ridicând tonul. — De fiecare dată când vin aici, trebuie să suport ironiile astea! Ori eu, ori ea!

Mariana oftează teatral:
— Nu e vina mea că unii nu știu să se poarte civilizat într-o casă străină.

Simt cum obrajii mi se înroșesc. Îmi vine să țip, să fug, să mă ascund sub masă ca Daria. Dar nu pot. Sunt prinsă între două femei care m-au modelat și m-au rănit în moduri diferite.

Îmi amintesc de copilăria mea cu mama — certurile ei cu tata, felul în care îmi cerea mereu să fiu „cea mai bună”, să nu-i fac rușine. Când am cunoscut-o pe Mariana, după ce m-am măritat cu Vlad, am sperat că va fi ca o a doua mamă. Dar ea a fost mereu rece, calculată, cu reguli stricte și o nevoie obsesivă de control.

— Kinga, spune-i mamei tale să nu mai vină dacă nu poate respecta casa asta! — izbucnește Mariana.

— Nu tu decizi cine vine la mine acasă! — răspunde mama, cu ochii scânteind.

Vlad intră înapoi în cameră, simțind probabil că lucrurile scapă de sub control:
— Haideți, fetelor, nu putem avea o zi liniștită?

— Nu te băga! — îi spun amândouă aproape simultan.

Mă uit la Daria. Mă gândesc la mine la vârsta ei — cum mă ascundeam sub masă când părinții mei se certau. Nu vreau ca ea să crească printre reproșuri și tăceri apăsătoare.

— Ajunge! — spun cu voce tremurată. — Nu mai pot să vă suport certurile! Vreau doar liniște!

Mama mă privește șocată. Mariana ridică din sprâncene.

— Deci pe cine alegi? — întreabă mama.

— Da, Kinga. E casa ta sau a noastră? — adaugă Mariana.

Simt cum mă sufoc. De ce trebuie mereu să aleg? De ce nu pot fi loială amândurora? De ce trebuie să-mi sacrific liniștea pentru orgoliile lor?

— Nu aleg pe nimeni! — răbufnesc. — Asta e casa mea și a lui Vlad. Dacă nu puteți să vă respectați una pe alta pentru mine și pentru Daria, atunci… atunci poate că niciuna nu ar trebui să mai veniți!

Se lasă o liniște grea. Mama își ia geanta și iese trântind ușa. Mariana oftează și se retrage în dormitorul de oaspeți. Vlad mă ia în brațe fără să spună nimic. Daria se uită la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce plângi?

Nu știu ce să-i răspund. Plâng pentru toate momentele în care am încercat să fiu pe placul tuturor și am uitat cine sunt eu cu adevărat.

Seara târziu, când toată lumea doarme, stau pe balcon și privesc luminile orașului. Îmi dau seama că uneori granițele trebuie trasate clar, chiar dacă doare. Cât timp putem fi loiali tuturor fără să ne pierdem pe noi înșine?

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Cum ați găsit curajul să vă apărați liniștea între două focuri?