Am fugit de acasă ca să nu mai fiu invizibilă: Povestea mea din umbra fratelui bolnav

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce aruncam hainele în geanta veche de sport. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei era spartă doar de respirația grea a fratelui meu, Rareș, din camera alăturată. Mama a intrat val-vârtej peste mine, cu ochii injectați de oboseală și nervi.

— Ce faci, Ilinca? Unde crezi că pleci la ora asta? Cine o să-l ajute pe Rareș mâine dimineață? Cine o să spele vasele? Cine o să facă piața?

Am simțit cum mi se strânge inima. Era mereu despre Rareș. Despre nevoile lui, despre crizele lui de epilepsie, despre tratamentele scumpe pe care abia ni le permiteam. Eu eram doar „cineva” care trebuia să ajute. Nu fiica ei, nu adolescenta cu vise și frici, ci un fel de servitoare tăcută.

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu invizibilă! am repetat, cu lacrimi curgându-mi pe obraji.

Mama m-a privit ca și cum aș fi trădat-o. — Ești egoistă! Cum poți să te gândești la tine când Rareș are nevoie de noi?

Acele cuvinte mi-au rămas în minte ca un ecou otrăvit. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am fugit spre gară, cu inima bubuindu-mi în piept și cu un singur gând: să scap. Să respir. Să exist.

Am crescut într-un apartament mic din Ploiești, unde fiecare zi era dictată de boala lui Rareș. Tata a plecat când aveam zece ani, spunând că nu mai poate suporta atmosfera apăsătoare. Mama a rămas blocată între disperare și sacrificiu, iar eu am devenit extensia ei: cea care gătea, spăla, făcea temele cu Rareș și îi ținea capul când avea crize.

La școală eram mereu obosită, cu ochii roșii de nesomn. Colegii mă evitau pentru că nu aveam timp sau chef de glume. Profesoara de română, doamna Popescu, a fost singura care a văzut ceva în mine.

— Ilinca, ai talent la scris. Ai putea să faci ceva frumos cu viața ta.

Dar acasă nu era loc pentru vise. Mama mă certa dacă luam o notă mai mică la matematică sau dacă uitam să cumpăr pâine. Rareș era centrul universului nostru. Când avea zile bune, râdeam împreună la desene animate. Când avea zile rele, casa se umplea de țipete și lacrimi.

În clasa a douăsprezecea am început să simt că mă sufoc. Într-o seară, după o criză urâtă a lui Rareș, mama m-a acuzat că nu am fost destul de atentă.

— Dacă ai fi stat lângă el, poate nu se lovea la cap!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am început să visez la libertate: la o cameră doar a mea, la liniște, la o viață în care să contez și eu.

După bacalaureat, am strâns bani din meditații și am aplicat la o facultate în București. Nu i-am spus mamei nimic până în noaptea aceea fatidică.

Ajunsă în gară, am stat pe o bancă și am plâns până la primul tren spre București. În minte îmi răsunau vorbele mamei: „Ești egoistă!”

În București m-am simțit pierdută și liberă în același timp. Am dormit două nopți la o colegă de liceu, Oana, apoi am găsit o cameră micuță într-un cămin studențesc. Primele luni au fost un haos: bani puțini, cursuri grele, dor de casă și vinovăție cât pentru o viață întreagă.

Mama nu mi-a răspuns la telefon luni întregi. Rareș îmi trimitea mesaje scurte: „Mi-e dor de tine.” „Mama plânge.” „Când vii acasă?”

Am început să lucrez part-time la o cafenea ca să mă întrețin. Într-o seară, după o tură lungă, Oana m-a găsit plângând pe balcon.

— Ilinca, trebuie să te gândești și la tine. Nu poți trăi toată viața pentru alții.

— Dar dacă mama are dreptate? Dacă sunt egoistă? Dacă Rareș pățește ceva cât eu sunt aici?

Oana m-a strâns în brațe. — Nu ești egoistă. Ești doar un om care vrea să trăiască.

Anii au trecut greu. Am terminat facultatea cu greu, mereu cu inima strânsă că acasă e haos fără mine. Am încercat să mă împac cu mama, dar fiecare conversație se termina cu reproșuri.

— Tu nu știi ce greu e aici! Tu te distrezi la București!

Nu știa nimeni cât de greu îmi era mie: singură într-un oraș mare, muncind pe rupte ca să supraviețuiesc și luptând cu sentimentul că nu merit fericirea.

Rareș s-a stins când eu aveam 25 de ani. Am ajuns acasă prea târziu ca să-l mai văd viu. Mama nu mi-a vorbit deloc la înmormântare. M-am simțit ca un străin în propria familie.

Acum am 29 de ani și încă mă trezesc noaptea cu inima grea. Am un job stabil și un prieten care mă iubește, dar rana din suflet nu s-a vindecat.

Mereu mă întreb: am avut dreptul să fug? Să mă aleg pe mine? Sau am fost cu adevărat egoistă?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi are dreptul la fericire — dar cine decide cât trebuie să sacrificăm pentru ceilalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?