Când ajunge să fie destul? Povestea Anei, femeia care a uitat de ea însăși

— Ana, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! Glasul lui Paul răsună tăios din sufragerie, unde stătea tolănit pe canapea cu telecomanda în mână. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era a treia oară săptămâna asta când primeam aceeași observație. Am inspirat adânc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Îmi pare rău, Paul, am să fiu mai atentă data viitoare, am rostit încet, aproape șoptit.

— Nu-i vorba doar de sare, Ana! Totul e făcut pe fugă în casa asta. Nici nu știu de ce mă mai chinui să-ți spun… a continuat el, ridicând tonul.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. În spatele meu, pe hol, se auzeau pașii mamei lui Paul, doamna Mariana, care locuia cu noi de când s-a îmbolnăvit. Știam că va intra să verifice dacă am pus la loc prosoapele sau dacă am șters bine masa.

— Ana, ai uitat iar să scoți rufele din mașină! S-au șifonat toate! a strigat ea din prag.

Am lăsat buretele jos și m-am dus să rezolv problema. În fiecare zi era la fel: dimineața pregăteam micul dejun pentru Paul și copii, apoi îl ajutam pe Vlad cu temele, îl duceam pe Radu la grădiniță, făceam piața, găteam prânzul pentru toți, aveam grijă de mama-soacră și de casă. Seara, când toți se retrăgeau în camerele lor, eu rămâneam singură în bucătărie, spălând ultimele farfurii și gândindu-mă la cine am devenit.

Nimeni nu mă întreba niciodată ce simt sau ce-mi doresc. Paul era mereu nemulțumit: ba ciorba prea fadă, ba copiii prea gălăgioși, ba casa nu destul de curată. Mama lui îmi amintea zilnic că „pe vremea ei” femeile nu se plângeau și făceau totul fără să crâcnească. Copiii mă iubeau, dar nici ei nu știau cât de greu îmi era să le fiu mamă și femeie de serviciu în același timp.

Într-o seară de iarnă, după ce toți s-au culcat, am rămas la masa din bucătărie cu o cană de ceai rece în față. Am privit pe fereastră la zăpada care se așternea peste oraș și mi-am amintit cine eram înainte să devin „soția lui Paul”. Visam să fiu profesoară de limba română, să scriu poezii și să călătoresc. Dar după ce l-am cunoscut pe Paul la facultate și am rămas însărcinată cu Vlad, totul s-a schimbat. Am renunțat la studii ca să pot avea grijă de familie. Mi-am spus mereu că va veni vremea mea, dar anii au trecut și eu am rămas blocată în același rol.

Într-o dimineață, când Paul a plecat la serviciu și copiii erau la școală și grădiniță, am găsit un caiet vechi într-un sertar. Era plin cu poeziile mele din tinerețe. Am început să citesc și lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. M-am întrebat: când am încetat să mai fiu Ana? Când am devenit doar „mama”, „soția”, „noră”?

În ziua aceea ceva s-a rupt în mine. Am decis că nu mai pot continua așa. Seara, când Paul s-a întors acasă și a început iar să critice cina, am lăsat furculița jos și i-am spus:

— Paul, trebuie să vorbim.

El s-a uitat la mine mirat:

— Ce-i cu tine? Ai pățit ceva?

— Da. Am pățit că nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc doar pentru voi. Nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea viață.

A urmat o tăcere grea. Mama lui Paul a intrat în bucătărie și a început să murmure:

— Ce-i cu scandalul ăsta? Nu ți-e rușine să-ți ridici glasul la bărbat?

— Nu e scandal, doamnă Mariana. E doar adevărul pe care l-am ascuns prea mult timp.

Paul s-a ridicat nervos:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Cine crezi că te-ar primi cu doi copii?

Am simțit cum mă sufoc de frică și furie. Dar pentru prima dată nu m-am lăsat intimidată:

— Poate că nu știu încă unde mă duc sau ce voi face, dar știu sigur că nu mai pot trăi așa.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat cu copiii la sora mea, Irina. Ea m-a primit cu brațele deschise:

— Ana, trebuia să faci pasul ăsta de mult! Nu ești singură.

Primele zile au fost cumplite: copiii plângeau după tatăl lor, mama mă suna zilnic să mă certe că „stric familia”, iar Paul îmi trimitea mesaje pline de reproșuri. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un job part-time la o librărie din cartier și am început să scriu din nou poezii.

Nu a fost ușor deloc. Oamenii vorbeau pe la colțuri: „Uite-o pe Ana, a lăsat bărbatul și copiii fără tată!” Dar eu știam că pentru prima dată în viață fac ceva pentru mine. Copiii s-au obișnuit cu noua viață și au început să mă vadă zâmbind din nou.

Într-o seară, Vlad m-a întrebat:

— Mami, acum ești fericită?

L-am privit lung și i-am răspuns:

— Sunt pe drumul spre fericire, puiule.

Acum mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă în umbra așteptărilor altora? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?