Prețul încrederii: O mamă, o fiică și casa disputată

— Nu pot să cred că vrei să faci asta, Marco! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Ana stătea între noi, cu mâinile pe burtica rotunjită, ochii umezi și obosiți. Era seară târziu, iar în bucătăria lor mică din cartierul Titan, lumina galbenă scotea la iveală ridurile de pe fruntea mea și neliniștea din privirea ei.

— Mamă, te rog… Nu mai începe, mi-a șoptit Ana, încercând să mă liniștească. Dar nu puteam. Nu după ce am auzit că Marco vrea să treacă noua casă pe numele mamei lui, doamna Viorica, femeia aceea rece care niciodată nu mi-a privit fata cu adevărat în ochi.

— E doar o formalitate, a spus Marco, ridicând din umeri. Așa e mai sigur pentru toată lumea. Mama are experiență cu actele, știe cum să gestioneze lucrurile. Și oricum, dacă se întâmplă ceva cu noi… casa rămâne în familie.

— În familia cui? am întrebat eu, cu glasul spart. În familia ta sau în familia Anei?

Ana a izbucnit în plâns. M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe. Îmi simțeam inima bătând nebunește. Mi-am amintit de anii în care am crescut-o singură, după ce tatăl ei ne-a părăsit pentru altă femeie. Am muncit ca infirmieră la spitalul Colentina, schimburi de noapte, ca să-i pot oferi un viitor. Și acum… acum trebuia să stau și să privesc cum cineva îi răpește siguranța.

— Nu vreau scandal, mamă, mi-a spus Ana mai târziu, când am rămas doar noi două. Marco e tatăl copiilor mei. Poate are dreptate… poate exagerezi tu.

— Ana, tu ai văzut vreodată cum se uită Viorica la tine? Crezi că dacă se întâmplă ceva, ea o să-ți lase casa? Am văzut prea multe cazuri la spital… femei rămase pe drumuri după ce au avut încredere oarbă în soți sau socri.

Ana a tăcut. Știam că o doare. Știam că nu vrea să creadă răul despre omul pe care îl iubește. Dar eu nu puteam să tac. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartamentul meu mic din Dristor, am privit pozele cu Ana copil și am plâns. M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea putere și înțelepciune.

A doua zi am mers la notarul familiei, domnul Popescu. L-am întrebat direct:

— Dacă casa e pe numele mamei lui Marco și se întâmplă ceva cu ei doi… Ana mai are vreun drept?

Domnul Popescu a oftat:

— Doamnă Maria, legal vorbind… nu prea. Dacă nu există un contract clar sau o clauză specială, fata dumneavoastră poate rămâne fără nimic.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe stradă și am sunat-o pe Ana.

— Te rog, vino la mine diseară. Trebuie să vorbim serios.

Seara a venit cu pași grei. Ana a venit singură, cu ochii umflați de plâns.

— Marco zice că dacă nu acceptăm varianta asta, nu mai luăm casa deloc. Zice că mama lui ne ajută doar dacă e pe numele ei… Și eu nu mai pot, mamă! Sunt obosită… Simt că mă sufoc între voi doi!

Am luat-o de mână.

— Ana, ascultă-mă bine: eu nu vreau să-ți stric familia. Dar nici nu pot sta deoparte când văd că cineva te pune într-un pericol atât de mare. Dacă vrei să facem ceva… trebuie să ai curajul să vorbești cu Marco deschis. Să-i ceri să treacă casa pe numele vostru sau măcar să faceți un contract clar.

Ana a dat din cap încet.

— O să încerc…

Au trecut câteva zile în care n-am mai vorbit. M-am simțit ca un străin în propria viață. Mergeam la serviciu ca un robot și mă întorceam acasă unde liniștea era apăsătoare.

Într-o seară m-a sunat Ana:

— Mamă… am vorbit cu Marco. S-a supărat rău. Zice că nu am încredere în el și că îl pun între mine și familia lui. Acum nici nu mai vorbește cu mine…

Mi s-a rupt sufletul.

— Ana, dragostea adevărată nu cere sacrificii oarbe. Dacă te iubește cu adevărat, trebuie să găsiți o soluție împreună.

A doua zi am primit un mesaj de la Marco: „Vreau să discutăm ca oameni maturi.”

Ne-am întâlnit la o cafenea din apropiere. El era nervos, dar încerca să pară calm.

— Doamnă Maria, eu vreau ce e mai bine pentru toată lumea. Mama mea ne ajută financiar și are nevoie de siguranță că nu-și pierde banii dacă ceva merge prost între mine și Ana.

— Dar Ana? Cine îi dă ei siguranță? am întrebat eu.

A tăcut câteva secunde.

— Putem face un contract de uzufruct sau ceva de genul ăsta… Să aibă și ea un drept asupra casei cât trăiește acolo.

Nu era idealul meu, dar era un pas înainte.

Câteva luni mai târziu s-au mutat în casă nouă. Contractul era semnat: casa pe numele Vioricăi, dar Ana avea drept de uzufruct pe viață. Nu era perfect, dar era ceva.

Relația mea cu Marco a rămas rece mult timp. Cu Ana vorbeam mai rar despre subiectul ăsta; simțeam că încă doare.

Într-o zi, când își ținea fetița nou-născută în brațe și băiatul cel mare se juca la picioarele ei, Ana mi-a spus:

— Mamă… știu că ai vrut doar să mă protejezi. Poate n-am făcut totul perfect… dar măcar acum știu că am încercat tot ce s-a putut.

Am îmbrățișat-o strâns și mi-au dat lacrimile.

Mă întreb adesea: cât de mult ar trebui să ne băgăm în viețile copiilor noștri? Unde e limita dintre protecție și control? Poate cineva să găsească răspunsul corect?