Căldura care ne-a ars sufletele

— Irina, te rog, nu mai pot… Nu mai am cu ce să plătesc căldura luna asta. Poți să mă ajuți? Vocea mamei tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Era decembrie, gerul mușca din orașul nostru de provincie, iar mama locuia singură într-un apartament vechi, cu caloriferele mereu reci. Am închis ochii și am inspirat adânc, încercând să-mi ascund îngrijorarea.

— Sigur, mamă, nu-ți face griji. Vorbesc cu Vlad și vedem cum facem.

Vlad, fratele meu mai mare, era mereu sceptic când venea vorba de bani. Ne-am întâlnit la o cafenea mică, aproape de blocul nostru din copilărie.

— Irina, iar vrea bani? Nu ți se pare ciudat că de câteva luni tot are probleme cu facturile? Parcă nu era așa înainte…

M-am uitat la el, încercând să-mi dau seama dacă exagerează sau dacă într-adevăr ceva nu era în regulă. Mama fusese mereu responsabilă, chiar și după ce tata ne-a părăsit pentru o altă femeie când aveam doar 12 ani. De atunci, Vlad a devenit protectorul nostru, iar eu… eu am încercat să fiu puntea dintre ei.

Am decis să mergem împreună la mama, sub pretextul că vrem să o ajutăm cu plata online a facturilor. Când am intrat în apartament, aerul era greu, mirosind a supă de pui și a vechi. Mama ne-a întâmpinat cu un zâmbet forțat.

— Ce surpriză! Nu trebuia să veniți…

Vlad s-a dus direct la masa din sufragerie unde erau împrăștiate hârtii: facturi, chitanțe, reclame de la magazinele din cartier. Am început să le răsfoim împreună.

— Mamă, de ce ai două facturi la gaz pe aceeași lună? Și ce-i cu suma asta uriașă?

Mama a roșit și a început să-și frământe mâinile.

— S-au adunat… n-am reușit să plătesc la timp… Și… am mai luat niște bani împrumut de la vecina Rodica.

Vlad s-a încruntat.

— De ce nu ne-ai spus?

Mama a tăcut. Am simțit că ascunde ceva. Am început să caut mai atent printre hârtii și am găsit o chitanță ciudată: transfer bancar către un nume necunoscut — Doru Munteanu.

— Cine e Doru Munteanu?

Mama a tresărit. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— E… e cineva care m-a ajutat când am avut nevoie. Mi-a promis că mă scapă de datorii dacă îl ajut și eu puțin…

Vlad a ridicat vocea:

— Ce fel de ajutor? Mamă, ai făcut vreun împrumut la cămătari?

Mama a izbucnit în plâns.

— N-am avut încotro! După ce m-au dat afară de la serviciu anul trecut, n-am mai găsit nimic. Pensia nu-mi ajunge nici pentru medicamente! Doru mi-a zis că mă ajută să obțin un credit rapid… dar acum trebuie să-i dau lunar aproape toată pensia!

Am simțit cum mă sufoc. Vlad s-a ridicat brusc și a început să se plimbe nervos prin cameră.

— De ce nu ne-ai spus? De ce ai ales să te încrezi într-un străin?

Mama s-a uitat spre mine cu ochii roșii:

— Nu voiam să vă împovărez… Voi aveți familiile voastre, copiii voștri…

Am simțit un val de furie și neputință. Cum de nu am observat nimic până acum? Cum de mama noastră, femeia puternică ce ne-a crescut singură, a ajuns să fie victima unui escroc?

În zilele următoare, discuțiile dintre mine și Vlad au devenit tot mai tensionate. El voia să meargă direct la poliție, eu încercam să găsesc o soluție fără scandal. Mama refuza orice ajutor oficial, de teamă să nu fie umilită în fața vecinilor.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad, am rămas singură pe balconul apartamentului meu din București. Priveam luminile orașului și mă întrebam unde am greșit ca fiică. Oare chiar suntem atât de ocupați cu viețile noastre încât nu mai vedem suferința celor dragi?

A doua zi am mers din nou la mama. Am găsit-o stând pe întuneric, cu ochii pierduți în gol.

— Mamă, nu ești singură. Te vom ajuta, dar trebuie să ai încredere în noi.

A izbucnit din nou în lacrimi și m-a strâns în brațe.

— Mi-e rușine… Mi-e rușine că am ajuns aici…

Am început împreună demersurile pentru a rezilia contractul cu Doru Munteanu și am apelat la un avocat recomandat de o prietenă. Procesul a fost lung și umilitor pentru mama — vecinii au început să bârfească, rudele s-au îndepărtat, iar Vlad și-a pierdut răbdarea cu fiecare zi care trecea.

Într-o seară, când părea că totul se destramă între noi, mama ne-a adunat pe amândoi la masă.

— Vreau să vă spun ceva: nu banii sunt problema cea mai mare. Ci faptul că nu v-am simțit aproape când aveam nevoie. Poate dacă v-aș fi spus mai devreme… poate dacă ați fi întrebat mai des cum mă descurc…

Am simțit cum mă lovește adevărul ei ca un pumn în stomac. Ne-am îmbrățișat toți trei și am plâns — pentru anii pierduți, pentru tăcerile dintre noi, pentru toate momentele în care ne-am mințit că suntem bine.

Astăzi încă ne vindecăm rănile. Mama începe încet-încet să-și recapete demnitatea și liniștea. Eu și Vlad încercăm să fim mai prezenți în viața ei — și unul în viața celuilalt.

Mă întreb adesea: câte mame ca a mea trăiesc în tăcere rușinea și frica? Câți copii ca noi uită să întrebe „Ești bine?” până când e prea târziu?