Umbra unei despărțiri: Când boala scoate la iveală adevărul

— Nu te apropia, Maria, am febră mare. Mai bine dorm pe canapea, să nu-i îmbolnăvesc și pe copii, mi-a spus Vlad într-o seară friguroasă de martie, cu vocea stinsă și ochii evitați. Am simțit un fior ciudat, dar am dat vina pe oboseală. Copiii, Ilinca și Radu, tușeau și ei, iar eu eram prinsă între termometre, ceaiuri și grija de a nu uita să plătesc întreținerea.

În noaptea aceea, Vlad a plecat. A spus că merge la mama lui, să nu ne pună în pericol. Nici nu am apucat să-l întreb dacă are nevoie de ceva, că deja închidea ușa în urma lui. Am rămas singură cu doi copii mici, cu frica de boală și cu o liniște apăsătoare care s-a așezat peste apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei ca o pătură grea.

Primele zile am crezut că face totul pentru binele nostru. Îmi trimitea mesaje scurte: „Sunt ok. Mă odihnesc. Aveți grijă de voi.” Dar ceva nu era în regulă. Nu răspundea la telefon decât rar și mereu părea grăbit. Mama lui Vlad mi-a spus că nu l-a văzut deloc. Am simțit cum stomacul mi se strânge și gândurile au început să mă macine.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am sunat-o pe sora mea, Ioana. — Maria, nu vreau să te sperii, dar poate ar trebui să vorbești deschis cu el. Ceva nu sună bine. Poate are nevoie de ajutor sau… poate e altceva la mijloc.

Am încercat să-mi alung gândurile negre. Vlad fusese mereu un soț bun, chiar dacă în ultimul an părea tot mai absent. Lucrase mult peste program, iar eu am pus totul pe seama stresului de la serviciu și a pandemiei care ne-a schimbat viețile tuturor.

După o săptămână, Vlad nu s-a mai întors. Nu mai răspundea nici la mesaje. Copiii întrebau zilnic de el. — Mami, când vine tati acasă? Ilinca plângea noaptea, iar Radu se închidea în el. M-am simțit neputincioasă și furioasă.

Într-o dimineață, am primit un mesaj de la un număr necunoscut: „Maria, trebuie să știi adevărul despre Vlad.” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am răspuns tremurând: „Cine sunteți?”

A urmat un șir de mesaje care mi-au sfâșiat inima. Vlad nu era bolnav. Era cu o altă femeie, Andreea, o colegă de serviciu cu care avea o relație de aproape un an. Plecase la ea sub pretextul bolii ca să nu dea explicații. Am simțit cum lumea mea se prăbușește.

Am stat ore întregi pe podeaua bucătăriei, cu telefonul în mână și lacrimile curgând fără oprire. M-am gândit la toate momentele în care l-am apărat în fața tuturor, la toate serile în care îl așteptam să vină acasă târziu și la promisiunile lui că „totul va fi bine”.

Când a revenit după două săptămâni, Vlad părea un străin. — Maria, îmi pare rău… Nu știu ce să spun. Nu am avut curaj să-ți spun adevărul. M-am îndrăgostit de altcineva.

— Și copiii? Și noi? Ce facem acum? am izbucnit printre lacrimi.

— Nu vreau să-i pierd… Dar nici nu pot trăi o minciună.

A urmat o perioadă de coșmar. Între certuri și tăceri apăsătoare, încercam să țin familia pe linia de plutire pentru copii. Ilinca a început să facă pipi noaptea în pat, iar Radu a devenit agresiv la școală. Eu mergeam ca un robot între serviciu și casă, încercând să ascund durerea sub zâmbete false.

Mama mea m-a certat: — Ți-am spus mereu că bărbații nu se schimbă! Dar eu nu voiam să aud reproșuri. Voiau toți să-mi spună ce să fac: să-l iert sau să-l alung definitiv.

Într-o zi, l-am găsit pe Radu plângând în baie. — Mami, e vina mea că tati a plecat? Nu m-am jucat destul cu el?

Atunci am realizat cât de mult îi afectează pe copii tot ce se întâmplă între noi adulții. Am decis că trebuie să pun capăt minciunilor și incertitudinii.

L-am chemat pe Vlad la o discuție serioasă. — Vlad, trebuie să alegi: ori te întorci cu adevărat acasă și încercăm să reparăm ce se mai poate pentru copii, ori mergem fiecare pe drumul lui. Nu mai pot trăi așa.

A ales să plece definitiv. A spus că nu vrea să ne facă mai mult rău și că va fi prezent în viața copiilor cât va putea.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă adun, să mă regăsesc ca femeie și ca mamă. Am mers la terapie cu copiii, am început să ies din nou cu prietenele mele și am descoperit că pot fi puternică chiar și atunci când totul pare pierdut.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit sau dacă iertarea adevărată există cu adevărat după o asemenea trădare. Poate că timpul va răspunde la aceste întrebări…

„Oare poți ierta cu adevărat când cel pe care l-ai iubit cel mai mult te rănește atât de tare? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?”