Casa care nu a fost niciodată a noastră: Povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred că ai tăcut atâta timp, Radu! Ai știut și nu mi-ai spus nimic? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ceai se amestecau cu furia din sufletul meu. Radu stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu lingurița.

— Irina, nu am vrut să te rănesc… Mama a zis că nu e momentul să discutăm despre asta. Oricum, e casa lor, fac ce vor cu ea, a murmurat el, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge inima. De șapte ani locuiam în casa părinților lui Radu, la marginea Ploieștiului. Am renovat camerele, am pus flori în grădină, am crescut-o pe Maria aici. Mereu am crezut că într-o zi va fi și casa noastră. Dar acum, totul se năruia.

Totul a început într-o seară de aprilie, când am auzit-o pe doamna Viorica, soacra mea, vorbind la telefon cu sora mai mică a lui Radu, Alina. „Nu-ți face griji, fata mea, casa asta va fi a ta. Meriți după cât ai muncit la facultate!” Am simțit cum mă ia cu amețeală. Cum adică? Noi ce suntem? Mobilă?

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am perpelit lângă Radu, care sforăia liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dimineața l-am întrebat direct. A tăcut mult timp, apoi a recunoscut: părinții lui hotărâseră deja să lase casa doar Alinei. Motivația? „E cea mai mică și are nevoie de sprijin.”

M-am simțit trădată. Nu doar de socri, ci și de Radu. Cum să nu-mi spună? Cum să accepte fără să lupte?

Zilele următoare au fost un coșmar. Doamna Viorica îmi zâmbea fals la micul dejun, domnul Ion își vedea de grădină ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Alina venea din București la sfârșit de săptămână și ne privea de sus, ca pe niște chiriași tolerați.

— Irina, nu te mai consuma atâta! E doar o casă! mi-a zis mama mea la telefon. Dar nu era doar o casă. Era tot ce construisem împreună cu Radu. Era amintirea primului Crăciun cu Maria, era mirosul de cozonac din bucătărie, era locul unde plănuiam să îmbătrânim.

Certurile dintre mine și Radu au devenit tot mai dese. El încerca să mă liniștească, dar eu vedeam în el un complice al nedreptății. Într-o seară, după ce Maria adormise, i-am spus:

— Dacă nu lupți pentru noi, pentru familia noastră, atunci pentru ce mai suntem împreună?

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu ai mei? Să stric totul pentru o bucată de pământ?

— Nu e vorba doar de pământ! E vorba de respect! De dreptate!

Am început să evit mesele în familie. Mâncam singură cu Maria în camera noastră. Într-o zi, Alina a intrat fără să bată la ușă.

— Irina, știu că e greu pentru tine, dar mama și tata au decis. Tu și Radu sunteți tineri, vă puteți face rost de altceva. Eu n-am pe nimeni.

Am simțit cum îmi fierbe sângele.

— Nu ai pe nimeni? Dar noi ce suntem? Mobilier?

A plecat trântind ușa. În seara aceea am plâns până târziu.

După câteva luni de tensiuni insuportabile, am decis să plecăm. Am găsit un apartament mic la etajul patru într-un bloc vechi din centru. Mutarea a fost grea pentru Maria; plângea după grădină și după pisica pe care nu o puteam lua cu noi.

Radu s-a închis în el. Mergea la serviciu și venea târziu acasă. Îl vedeam cum suferă, dar nu știa cum să-și exprime durerea. Eu mă simțeam vinovată că am rupt familia, dar și furioasă că nu am fost niciodată „de-a lor”.

Într-o duminică dimineață, când soarele bătea timid prin geamul murdar al bucătăriei noastre noi, Maria m-a întrebat:

— Mami, de ce nu mai mergem la bunici?

Am înghițit în sec.

— Pentru că uneori oamenii mari fac greșeli și uită ce e important.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet ne-am refăcut viața. Am pus flori pe balconul mic, am făcut prieteni noi printre vecini. Dar rana a rămas.

Radu vorbește rar cu părinții lui; relația cu Alina e aproape inexistentă. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat sau dacă trebuia să lupt mai mult pentru locul nostru acolo.

Dar cel mai tare mă doare gândul că Maria va crește fără să știe ce înseamnă o familie unită.

Oare câte familii din România se destramă din cauza unei case? Oare chiar merită să pierzi oameni pentru niște ziduri?