Externată din spital, copiii mei mi-au spus că nu pot trăi singură: O lecție de viață pe care nu am cerut-o

— Nu se poate, mamă! Nu te putem lăsa singură, ai văzut ce s-a întâmplat! — vocea Ioanei răsună tăios, ca o sentință, în salonul alb al spitalului. Mă uit la ea și la Vlad, fiul meu, care stă cu ochii în pământ, evitând privirea mea. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Am 68 de ani și, pentru prima dată, mă simt ca un copil certat pe nedrept.

Cu două zile înainte, am căzut în bucătărie. Am vrut să ajung la borcanul cu dulceață de vișine pentru nepoțica mea, Mara. Am alunecat și m-am trezit pe podea, cu dureri cumplite la șold. Vecina, tanti Lenuța, m-a găsit și a chemat ambulanța. Acum, după o operație și trei zile de spitalizare, copiii mei au venit să mă ia acasă. Dar nu acasă la mine.

— Mamă, nu mai ești în stare să stai singură. O să te luăm la noi, o să avem grijă de tine, spune Vlad, încercând să pară calm.

— Dar casa mea? Grădina? Florile mele? Pisica? — vocea mi se frânge. Simt că mi se rupe sufletul.

Ioana oftează și se uită la ceas. — O să ne ocupăm noi de toate. Important e să fii tu bine.

Nu știu dacă să plâng sau să țip. Am crescut doi copii singură. Soțul meu, Doru, a murit când Vlad avea doar două luni. Ioana avea patru ani atunci. Am muncit ca o sclavă: la CAP, apoi la brutărie, apoi femeie de serviciu la școală. N-am avut timp să mă plâng sau să mă gândesc la mine. Totul era pentru ei: haine curate, mâncare caldă, lecții făcute, povești citite seara.

Când Ioana a intrat la facultate la București, am vândut verigheta lui Doru ca să-i plătesc chiria pe primele luni. Vlad a vrut să rămână în sat și a preluat grija grădinii și a casei. Dar după ce s-a însurat cu Alina, s-au mutat la oraș. Au venit rar pe acasă, doar de Paște și de Crăciun.

Acum stau pe patul de spital și mă simt ca un obiect vechi pe care nu-l mai vrea nimeni. Ioana vorbește cu asistenta despre externare. Vlad răspunde la telefonul Alinei: „Da, o luăm direct la noi… Nu, nu cred că mai are rost să stea singură.”

În drum spre apartamentul Ioanei din București, privesc pe geam și încerc să-mi ascund lacrimile. Blocuri gri, oameni grăbiți, nimic din ce-mi era drag. În apartament miroase a cafea și detergent scump. Mara mă întâmpină cu un zâmbet larg: „Buni! Ai venit!” O strâng în brațe și simt pentru o clipă că totul va fi bine.

Dar zilele trec greu. Ioana are serviciu de dimineață până seara. Mara e la afterschool. Rămân singură în casă cu televizorul dat încet și cu gândurile mele. Încerc să ajut: spăl vasele, fac ordine prin bucătărie, dar Ioana se supără:

— Mamă, nu trebuie să faci nimic! Odihnește-te! Ai grijă la șold!

Dar eu nu pot sta degeaba. Mâinile mele au nevoie să muncească. Seara, când vin acasă obosiți, îi simt iritați de prezența mea:

— Mara trebuie să doarmă devreme! Nu-i mai da dulciuri!
— Mamă, nu muta lucrurile prin bucătărie!

Într-o seară îi aud discutând în șoaptă:

— Nu putem s-o lăsăm singură… Dar nici așa nu merge.
— Poate ar trebui să vorbim cu Vlad… Să stea el cu ea o perioadă.

Mă simt ca un bagaj greu pe care îl pasează de la unul la altul. Într-o zi îi spun Ioanei:

— Lasă-mă acasă la mine! O să am grijă! Nu vreau să vă încurc!

Se uită la mine cu ochii umezi:

— Mamă… Nu înțelegi? Dacă ți se întâmplă ceva?

— Mi s-au întâmplat multe în viață și tot m-am ridicat! — îi răspund cu amar.

Vlad vine într-un weekend și mă ia la el pentru câteva zile. Alina e amabilă dar distantă. Nepotul meu, Rareș, stă mai mult în camera lui cu căștile pe urechi. Mesele sunt reci și tăcute.

Într-o noapte mă trezesc plângând în pernă. Îmi lipsește casa mea mică din sat: mirosul de busuioc din fereastră, pisica torcând la picioarele mele, vecinele care mă strigau peste gard.

Într-o zi îmi fac curaj și îi spun lui Vlad:

— Vreau acasă! M-am gândit bine. Dacă mi-e scris să pățesc ceva, asta e! Dar nu mai pot trăi așa…

Vlad oftează:

— Mamă… Nu știu ce să zic… Ne e frică pentru tine…

— Și mie mi-e frică… Dar mai tare mi-e frică să mor aici, între patru pereți străini!

După multe discuții și certuri între ei — Ioana zice că sunt inconștientă, Vlad că trebuie respectată dorința mea — într-un final mă întorc acasă. M-au ajutat cu cumpărături și mi-au instalat un telefon cu buton de urgență.

Primele zile sunt grele: totul pare pustiu și rece. Dar încet-încet îmi regăsesc ritmul: ud florile din grădină, hrănesc pisica, vorbesc cu vecinele peste gard. Copiii mă sună zilnic — uneori prea insistent — dar simt că respir din nou.

Seara stau pe prispa casei și privesc apusul peste dealuri. Îmi dau seama că am greșit poate iubindu-i prea mult și uitând de mine. Poate i-am făcut dependenți de grija mea și acum nu știu cum să-mi întoarcă libertatea.

M-am întrebat mereu dacă am fost o mamă bună sau dacă sacrificiul meu a fost în zadar. Acum știu că dragostea adevărată e uneori să-i lași pe cei dragi să-și trăiască viața lor — iar tu să ai curajul să-ți trăiești bătrânețea după propriile reguli.

Oare câte mame ajung ca mine? Oare copiii noștri ne iubesc sau doar ne poartă de grijă din datorie? Voi ce credeți?