Fiecare weekend e un război: Mărturisirea unei nurori captive în propria casă

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să-i suport! — am izbucnit într-o vineri seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam palmele transpirate în poală. Vlad, soțul meu, stătea pe marginea patului, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Din bucătărie răzbăteau deja vocile stridente ale soacrei mele, Mariana, care dădea indicații despre cum ar trebui să arate masa de sâmbătă. Tata-socru, Ion, își aprindea deja a doua țigară pe balcon, deși i-am spus de nenumărate ori că fumul mă sufocă.

M-am ridicat brusc și am ieșit din dormitor, încercând să-mi maschez lacrimile. Am trecut pe lângă Mariana, care m-a privit cu ochii ei reci și evaluatori.

— Să nu uiți să scoți friptura din congelator dis-de-dimineață, da? Și vezi că ai uitat să ștergi praful de pe vitrină. O să vină și sora lui Vlad mâine, nu vreau să ne facem de râs.

Am dat din cap supusă și am simțit cum un nod mi se formează în gât. În fiecare weekend, casa mea devenea scena unui spectacol absurd, în care eu eram mereu personajul negativ: prea tăcută, prea slabă gospodină, prea puțin atentă la detalii. Mariana avea mereu ceva de comentat — ba că nu gătesc ca mama ei, ba că nu știu să cresc un copil (deși încă nu aveam unul), ba că nu știu să-mi țin bărbatul aproape.

La începutul căsniciei, am crezut că e normal. Că așa e la români: familia extinsă vine peste tine, te învață „cum se face”, îți dă sfaturi necerute. Dar anii au trecut și eu am început să mă pierd. Nu mai știam cine sunt. Mă uitam în oglindă și vedeam doar o femeie obosită, cu cearcăne adânci și privirea stinsă.

Într-o sâmbătă dimineață, pe când pregăteam cafeaua pentru toată lumea, am auzit-o pe Mariana șoptind cu Vlad în sufragerie:

— Nu știu ce ai văzut la ea… E bună fată, dar nu e pentru tine. O să vezi tu mai târziu.

Vlad n-a zis nimic. Niciodată nu zicea nimic. Îl iubeam, dar tăcerea lui mă durea mai tare decât orice cuvânt rostit de soacra mea.

Au fost luni întregi în care am încercat să vorbesc cu el. Să-i spun cât de greu îmi e. Să-l rog să punem limite. Dar răspunsul era mereu același:

— Lasă-i, sunt bătrâni… Ce vrei să fac? Să le spun să nu mai vină?

Da! Asta voiam! Să simt că cineva mă apără. Să simt că am dreptul la intimitate în propria casă. Dar n-am avut curajul să-i spun asta niciodată cu voce tare.

Într-o duminică după-amiază, după ce toți au plecat și casa era din nou goală, m-am prăbușit pe podea și am plâns ore întregi. M-am gândit la mama mea, care murise când aveam doar douăzeci de ani. Ea m-ar fi înțeles. Ea m-ar fi apărat. Dar acum eram singură.

Într-o zi de luni, la serviciu, colega mea Irina m-a întrebat de ce par atât de tristă. Am izbucnit și i-am povestit totul. Ea m-a privit lung și mi-a spus:

— Tu știi că meriți mai mult? Că ai dreptul la liniște? Că nu trebuie să trăiești așa?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Poate chiar meritam mai mult. Poate chiar aveam dreptul la liniște.

Așa că într-un vineri seară, când Mariana a început din nou să dea ordine și să critice tot ce făceam, am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Ajunge! — am spus tare, cu vocea tremurândă dar hotărâtă. — E casa mea! Eu decid cum arată lucrurile aici!

Toți au amuțit. Vlad s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină. Mariana a început să plângă teatral:

— Uite ce mi-ai făcut! Eu doar voiam să te ajut!

Ion a bombănit ceva despre „tinerele din ziua de azi”.

Am rămas dreaptă. Pentru prima dată după ani de zile, nu m-am mai simțit mică. Nu m-am mai simțit invizibilă.

Vlad a venit la mine după ce părinții lui au plecat mai devreme decât de obicei.

— Ce-a fost asta? — m-a întrebat furios.

— A fost adevărul meu. Și dacă nu poți să-l accepți… poate că nici noi nu mai avem ce căuta împreună.

A urmat o tăcere lungă între noi. Zilele următoare au fost reci și distante. Dar eu am început să respir din nou. Am început să-mi regăsesc vocea.

Nu știu ce va urma. Poate Vlad va înțelege. Poate nu. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu o umbră în propria mea viață.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?