„Totul pe numele meu!” – Lupta mea pentru casă, fiică și demnitate după trădarea soțului

— „Totul pe numele meu! Ai înțeles? Dacă nu, pleci din casa asta cu mâinile goale!”

Vocea lui Vlad răsuna prin bucătărie ca un tunet. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Ana, fetița noastră de opt ani, stătea ascunsă după ușa camerei ei, cu ochii mari și umezi. Nu știam dacă să plâng sau să țip. Într-o clipă, tot ce crezusem că e sigur în viața mea s-a destrămat.

Cu doar două zile înainte, găsisem un mesaj pe telefonul lui Vlad. „Mi-e dor de tine. Când mai vii la mine?” Semnat: „Irina”. Am simțit cum mi se taie respirația. Întâi am crezut că e o glumă proastă. Apoi, când l-am întrebat, a ridicat din umeri: „Nu e ce crezi tu.” Dar privirea lui nu m-a convins. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Ana cum doarme liniștită și m-am întrebat cum o să-i spun că tata nu mai e același.

A doua zi, Vlad a venit acasă târziu, mirosind a parfum străin. Am încercat să discutăm calm, dar el a început să țipe: „De ce te bagi în telefonul meu? Nu ai încredere în mine?”

— „Nu mai pot să trăiesc așa, Vlad! Spune-mi adevărul!” am izbucnit eu.

— „Adevărul? Adevărul e că tu ai distrus totul cu gelozia ta! Și dacă vrei să pleci, să știi că apartamentul e pe numele meu!”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Apartamentul îl cumpărasem împreună, cu banii mei din moștenirea de la mama și cu un credit pe care îl plăteam amândoi. Dar da, era pe numele lui. Nu m-am gândit niciodată că va folosi asta împotriva mea.

În zilele care au urmat, Vlad a devenit tot mai rece. Vorbea cu mine doar despre facturi sau despre Ana. Într-o seară, a venit cu mama lui, doamna Mariana, care mi-a spus pe un ton tăios:

— „Draga mea, dacă ai fi fost o soție bună, Vlad nu s-ar fi uitat la alta. Poate ar trebui să-ți vezi de drum.”

M-am simțit mică și neputincioasă. Dar nu puteam să renunț la Ana. Fetița mea era tot ce aveam mai scump.

Într-o dimineață, Ana m-a întrebat:

— „Mami, tu și tati o să vă certați mereu? Eu nu vreau să plec de aici.”

Am strâns-o la piept și i-am promis că orice s-ar întâmpla, nu o voi lăsa niciodată singură.

Vlad a început să mă amenințe că mă dă afară din casă dacă nu semnez actele prin care îi cedez partea mea. „N-ai nicio șansă la tribunal”, îmi spunea el zâmbind ironic. „Eu am bani de avocat bun.”

Am mers la o prietenă, Laura, care trecuse printr-un divorț dureros. Ea m-a sfătuit să caut un avocat și să nu cedez. „Nu ești singură”, mi-a spus ea. „Și eu am crezut că nu pot lupta, dar am reușit.”

Am găsit-o pe doamna avocat Popescu, o femeie blândă dar fermă. Mi-a spus clar:

— „Nu semna nimic fără să citești. Și nu ceda presiunilor. Aveți drepturi egale asupra casei.”

În următoarele luni am trăit ca pe un câmp de luptă. Vlad încerca să mă intimideze zilnic. Îi spunea Anei că eu sunt de vină pentru tot: „Mama ta vrea să ne despartă.”

Într-o seară, Ana a venit plângând la mine:

— „Tati zice că dacă nu faci ce vrea el, o să trebuiască să plecăm din casă și n-o să te mai văd.”

Atunci am simțit că nu mai pot. Am izbucnit în plâns și i-am spus adevărul:

— „Tati greșește, iubita mea. Nimeni nu te va lua de lângă mine.”

Procesul de divorț a fost un coșmar. Vlad a adus martori falși – prieteni de-ai lui care au mințit că eu sunt instabilă și agresivă. Mama lui venea la tribunal și îmi arunca priviri disprețuitoare.

Într-o zi, judecătoarea m-a întrebat:

— „De ce nu ați pus apartamentul pe numele amândurora?”

Am răspuns cu voce tremurată:

— „Am avut încredere în el. Era soțul meu.”

După luni de stres și umilințe, instanța a decis: custodie comună pentru Ana și partaj egal al casei. Vlad a făcut scandal în sala de judecată:

— „Nu meritai nimic! Totul e al meu!”

Am ieșit din tribunal cu Ana de mână și am simțit pentru prima dată după mult timp o rază de speranță.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să-mi cumpăr o garsonieră micuță unde locuiesc cu Ana. Vlad ne vede doar când are chef, dar Ana știe acum adevărul.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit. Dacă ar fi trebuit să fiu mai atentă la semne sau să fi avut mai mult curaj să spun „nu” atunci când Vlad încerca să mă manipuleze.

Dar știu sigur un lucru: nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să-mi ia demnitatea.

Oare câte femei mai trec prin asta și tac? Câte dintre noi uităm cât valorăm doar pentru că cineva ne spune că nu merităm nimic?