Povara iubirii: Când ajutorul devine lanț

— Vlad, iar ai uitat să-ți iei pastilele! Ți-am spus de atâtea ori, nu poți să te joci cu sănătatea ta!
Vocea mea răsună ascuțit în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Vlad stă pe canapea, cu ochii pierduți în ecranul telefonului. Are 27 de ani, dar uneori îl văd tot ca pe băiatul acela slab, cu febră mare, pe care îl vegheam nopți întregi.
— Mamă, lasă-mă-n pace! Nu sunt copil!
Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Mă uit la el: barba neîngrijită, hainele aruncate la întâmplare. De când a terminat facultatea, nu și-a găsit un rost. A încercat două joburi, dar a renunțat repede. Acum stă mai mult în casă, iar eu… eu îi fac cumpărăturile, îi plătesc facturile, îi gătesc.
Soțul meu, Doru, mă privește din ușă cu o privire grea.
— Lidia, trebuie să-l lași să se descurce singur. Îl sufoci!
— Doru, dacă nu-l ajutăm noi, cine? Nu vezi că nu poate?
— Nu vrea, Lidia! Nu vrea!
Mă doare fiecare cuvânt. Îmi amintesc cum mama mea îmi spunea mereu: „Copiii trebuie să-și rupă genunchii ca să învețe să meargă.” Dar dacă Vlad cade prea tare? Dacă nu se mai ridică?
Noaptea târziu, când toată lumea doarme, mă strecor în camera lui Vlad să-i verific respirația. Îi aranjez pătura pe umeri și îi șoptesc: „Te iubesc.” Uneori îl aud plângând încet. Alteori îl găsesc scriind mesaje furioase pe grupurile de gaming.
Într-o zi, primesc un telefon de la sora mea, Ioana.
— Lidia, trebuie să vii la tata. Nu mai poate singur.
Mă simt trasă în două direcții: tata bolnav la țară și Vlad aici, pierdut între pat și canapea. Îi spun lui Vlad că trebuie să lipsesc câteva zile. Se uită la mine ca un copil abandonat.
— Și cine o să-mi facă de mâncare?
— Poți comanda sau gătești ceva simplu… Ești adult, Vlad!
Îmi mușc buza să nu plâng. În tren spre Buzău, mă gândesc la toate momentele când am ales între familie și mine însămi. Niciodată nu m-am pus pe primul loc.
La tata acasă miroase a ceai de tei și a vechi. Îl găsesc pe pat, slab și împuținat. Îi schimb pansamentele la picior și îi povestesc despre Vlad. Tata oftează:
— Lidia, ai făcut tot ce-ai putut pentru el. Dar dacă nu-l lași să cadă singur, n-o să se ridice niciodată.
Cuvintele lui mă urmăresc zile întregi. Când mă întorc acasă, găsesc chiuveta plină de vase murdare și pe Vlad dormind îmbrăcat pe canapea. Miroase a tutun și a dezamăgire.
— Mamă… mi-a fost rău… n-am mâncat nimic două zile…
Îl iau în brațe și plâng amândoi. Îl spăl pe față ca pe un copil mic și îi fac supă caldă. Doru intră în bucătărie și ne vede:
— Asta vrei să faci toată viața? Să-i fii bonă? Să-ți sacrifici viața pentru el?
Nu răspund. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă uit la tavan și mă întreb: unde am greșit? Am făcut prea mult sau prea puțin?
A doua zi dimineață îl găsesc pe Vlad cu ochii roșii de nesomn. Se uită la mine cu o ură tristă:
— De ce nu mă lași în pace? De ce trebuie să controlezi totul? Poate vreau să fiu ratat! Poate asta sunt!
Îmi tremură mâinile. Mă simt vinovată pentru fiecare ajutor dat, pentru fiecare masă pusă pe masă, pentru fiecare factură plătită la timp. Am vrut doar să-l protejez de lume, dar poate că l-am protejat prea mult de el însuși.
Încep să merg la psiholog fără să spun nimănui. Doamna Rusu mă ascultă cu răbdare:
— Lidia, dragostea nu înseamnă control. Uneori cel mai greu e să-i lași pe cei dragi să sufere puțin ca să crească.
Merg acasă cu inima grea. Încep să-l las pe Vlad să-și spele singur hainele, să-și facă singur cumpărăturile. Plânge, urlă, mă acuză că nu-l mai iubesc.
— Nu te las singur pentru că nu te iubesc — te las singur pentru că te iubesc prea mult ca să te țin prizonier.
Doru mă ia în brațe într-o seară:
— E greu să fii mamă… dar e mai greu să fii mamă de adult.
Vlad începe încet-încet să iasă din casă. Își caută un job part-time la o librărie din cartier. Vine acasă obosit și uneori fericit că a vorbit cu oameni noi.
Eu încă mă trezesc noaptea și mă gândesc dacă am făcut bine sau rău.
Poate că dragostea e uneori o povară — dar dacă nu încercăm să-i lăsăm pe cei dragi liberi, oare chiar îi iubim sau doar ne agățăm de ei?
Ce înseamnă cu adevărat să fii o mamă bună? Unde se termină grija și unde începe lanțul?