„Ia-ți singur pâinea, gătește-ți singur!” – Povestea unei femei românce care a spus, în sfârșit, „Destul”

— Ia-ți singur pâinea, gătește-ți singur! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din cartierul Titan. Mâinile îmi erau reci, inima îmi bătea nebunește, iar ochii lui Sorin mă priveau uimiți, ca și cum nu mă recunoștea.

Nu știu exact ce m-a împins să spun acele cuvinte. Poate oboseala acumulată în ani de compromisuri, poate faptul că tocmai primisem un mesaj de la mama: „Nu uita să-i faci lui Sorin pachet pentru mâine.” Poate ploaia care părea să-mi spele ultimele urme de răbdare. Cert e că atunci, în acea seară de noiembrie, am simțit că nu mai pot.

Sorin a tăcut. S-a ridicat de la masă, și-a luat telefonul și a ieșit pe balcon. Am rămas singură în bucătărie, cu masa neterminată și cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am uitat la farfuria lui neatinsă și m-am întrebat: când am devenit servitoarea propriei mele vieți?

Mă numesc Camelia. Am 38 de ani și sunt profesoară de limba română la un liceu din București. Am crescut într-o familie în care mama era mereu la dispoziția tuturor: tata, bunicii, frații mei. Am învățat devreme că femeia trebuie să tacă și să facă. Să nu deranjeze. Să nu ceară nimic pentru ea însăși.

Când l-am cunoscut pe Sorin, aveam 25 de ani și visam la o familie fericită. El era carismatic, ambițios, lucra la o firmă de IT și părea să mă adore. La început, mă răsfăța cu flori și cine romantice. Îmi spunea că sunt specială, că fără mine nu ar putea trăi. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat.

— Camelia, ai spălat cămașa albastră? am auzit într-o dimineață vocea lui răstită.
— Da, e pe umeraș în dulap.
— Data viitoare să o calci mai bine. Știi că am întâlnire importantă.

Așa au început reproșurile mărunte. Apoi au urmat serile în care venea acasă târziu, fără să anunțe. Eu îl așteptam cu masa caldă, el mormăia un „mulțumesc” și se trântea pe canapea cu telefonul în mână. Orice încercare de discuție se termina cu „Nu vezi cât sunt de obosit? Lasă-mă în pace!”

Anii au trecut. Am încercat să fiu soția perfectă: găteam, spălam, făceam cumpărături, îi pregăteam pachet pentru serviciu. Îmi doream copii, dar Sorin mereu găsea motive să amâne: „Nu acum, Camelia. Nu vezi ce scump e totul? Nu suntem pregătiți.”

Într-o zi, la școală, colega mea Loredana m-a întrebat:
— Camelia, tu când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine?
Am râs stânjenită:
— Nu știu… Poate când am citit ultima carte.
— Nu mă refer la asta. Când ai ieșit cu prietenele? Când ai mers la un film?

Am realizat atunci cât de mult mă pierdusem pe mine însămi. Eram doar „soția lui Sorin”, „profa de română”, „fata care ajută pe toată lumea”. Dar eu? Eu unde eram?

În acea seară ploioasă, când i-am spus lui Sorin să-și ia singur pâinea și să-și gătească singur, nu a fost doar un gest de revoltă. A fost un strigăt disperat după libertate.

După ce a ieșit pe balcon, Sorin s-a întors și a început să țipe:
— Ce-i cu tine? Ți-ai găsit pe altcineva? De ce te porți așa?
— Nu e vorba despre altcineva! E vorba despre mine! Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu sclava casei!
— Exagerezi! Toate femeile fac asta! Uite la maică-ta!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Da, mama făcea totul pentru tata și niciodată nu s-a plâns. Dar eu nu mai puteam.

— Poate că mama a ales să tacă. Eu nu mai pot! am spus printre lacrimi.

A urmat o tăcere grea. Sorin a plecat la un prieten peste noapte. Eu am stat pe canapea, cu o pătură subțire pe umeri și am privit ore întregi pe fereastră la ploaia care nu se mai oprea.

A doua zi dimineață m-am dus la școală cu ochii umflați de nesomn. Loredana m-a tras deoparte:
— Ce-ai pățit?
I-am povestit totul printre suspine.
— Camelia… meriți mai mult decât atât! Nu ești obligată să trăiești așa!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. La prânz am primit un mesaj de la Sorin: „Sper că ți-a trecut criza.”

Nu-mi trecuse nimic. Dimpotrivă, simțeam că abia acum începeam să văd clar cine sunt și ce vreau.

Seara am ajuns acasă și l-am găsit pe Sorin în bucătărie.
— Ai făcut ceva de mâncare? m-a întrebat sec.
— Nu. Dacă ți-e foame, gătește-ți singur.
M-a privit lung, apoi a trântit ușa frigiderului.
— O să vezi tu! Fără mine n-ai fi nimic!

Am simțit furie și teamă în același timp. Dar nu am cedat. În zilele următoare am început să fac lucruri mici pentru mine: am ieșit cu Loredana la o cafea, mi-am cumpărat o rochie nouă fără să cer permisiunea nimănui, am citit până târziu fără să mă simt vinovată.

Sorin a încercat să mă aducă înapoi la vechile obiceiuri: ba cu promisiuni, ba cu amenințări. Dar ceva din mine se schimbase definitiv.

Într-o duminică dimineață i-am spus:
— Sorin, vreau să divorțăm.
A izbucnit:
— Ești nebună! Ce-o să zică lumea? Ce-o să le spui părinților tăi?
— O să le spun adevărul: că nu mai vreau să trăiesc într-o relație în care nu contez!

Au urmat luni grele: discuții cu părinții mei („Ce rușine! O femeie trebuie să-și țină familia unită!”), priviri acuzatoare din partea vecinilor („Săraca Camelia… cine știe ce-a făcut!”), nopți nedormite pline de îndoieli.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Să mă regăsesc. Să-mi dau voie să fiu fericită fără aprobarea altcuiva.

Astăzi locuiesc singură într-un apartament micuț din Drumul Taberei. Încă îmi este greu uneori – serile sunt lungi și liniștea doare –, dar nu mai sunt prizoniera nimănui.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: câte femei ca mine mai tac încă? Câte dintre noi își sacrifică viața pentru o iluzie? Oare cât timp ne va mai lua până vom avea curajul să spunem toate: destul?