Nu sunt menajera voastră: Povestea Anei din Pitești

— Ana, ai uitat să calci cămașa lui Radu! Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie ca o alarmă de incendiu. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. E a treia oară săptămâna asta când uit ceva „esențial”. Mă simt ca un copil certat, deși am treizeci și opt de ani.

— Îmi pare rău, mă duc acum, răspund încet, aproape șoptit. O aud cum oftează teatral și iese din cameră. Radu citește ziarul la masă, fără să ridice privirea spre mine. În casa asta, tăcerea doare mai tare decât orice ceartă.

M-am mutat la Pitești după ce m-am căsătorit cu Radu. Aveam douăzeci și șase de ani, un job la o editură mică din București și vise cât să umplu o bibliotecă. Dar Radu a primit o ofertă bună aici și am decis să-l urmez. „O să fie bine”, mi-a spus el, „o să găsești și tu ceva.”

N-am găsit nimic. Am încercat la bibliotecă, la școală, la librării. Peste tot mi se spunea: „Nu avem nevoie acum” sau „Vă sunăm noi”. În timp ce Radu avansa la serviciu, eu am început să gătesc, să spăl, să calc și să mă ocup de tot ce ține de casă. La început mi-am spus că e doar o perioadă. Dar perioada s-a transformat în ani.

Soacra mea s-a mutat cu noi după ce socrul a murit. „E mai bine așa, Ana”, mi-a spus Radu. „E bătrână, are nevoie de ajutor.” N-am avut curaj să protestez. Așa am ajuns să fiu menajera tuturor: găteam pentru trei persoane, făceam curat zilnic, cumpărături, plimbam câinele soacrei și ascultam poveștile ei despre cât de bună gospodină era pe vremuri.

Într-o seară, după ce am pus masa și am strâns farfuriile, m-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în liniște. Nu mai știam cine sunt. Prietenele mele din București mă sunau tot mai rar. Mama mă întreba mereu dacă sunt fericită. Mințeam de fiecare dată: „Da, mamă, sunt bine.”

Într-o zi, am găsit într-o cutie veche manuscrisul romanului la care lucram înainte să mă mut. L-am citit cu lacrimi în ochi. Era dovada că am avut cândva un vis. L-am pus pe birou și am început să scriu din nou, pe ascuns, noaptea târziu.

— Ce faci acolo? m-a întrebat Radu într-o noapte când s-a trezit să bea apă.

— Scriu puțin… nu pot să dorm.

— Ai timp pentru prostii? N-ar fi mai bine să te odihnești? Mâine ai mult de făcut.

M-am simțit mică, inutilă. Dar nu m-am oprit. Scrisul era singurul lucru care mă făcea să simt că trăiesc.

Într-o duminică dimineață, Mariana a intrat peste mine în cameră fără să bată.

— Ce tot scrii acolo? Nu vezi că nu e ordine în sufragerie? Și cafeaua nu e gata!

Am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Nu mai pot! am izbucnit. Nu sunt menajera voastră! Am și eu dreptul la viața mea!

Mariana a rămas cu gura căscată. Radu a venit imediat.

— Ce-i cu tine? De ce țipi?

— Pentru că nu mai suport! Nu mai vreau să fiu invizibilă! Vreau să muncesc, vreau să scriu, vreau să trăiesc!

A urmat o ceartă lungă. Mariana plângea că nu o respect, Radu spunea că exagerez și că ar trebui să fiu recunoscătoare că nu duc lipsuri.

— Dar sufletul meu? Cine are grijă de el? am întrebat printre lacrimi.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la mama. Nu știam dacă mă voi întoarce sau dacă voi divorța. Știam doar că nu mai pot trăi așa.

Mama m-a primit cu brațele deschise.

— Ana, tu trebuie să fii fericită! Nu trăi viața altora!

Am început să caut din nou de lucru. Am trimis romanul meu unei edituri mici din București. După două luni am primit un telefon: „Ne place manuscrisul dumneavoastră!”

Nu știu ce va urma cu Radu sau cu familia lui. Poate mă vor judeca toată viața. Dar pentru prima dată după mulți ani, simt că respir.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu supărăm pe alții? Poate e timpul să ne întrebăm: cine are grijă de sufletul nostru?