Între două familii: O seară de Ajun care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu poți să faci asta, Vlad! Nu în seara asta! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, plină de aburii sarmalelor și mirosul cozonacului proaspăt scos din cuptor. Mă uitam la ea, la ridurile adânci din jurul ochilor, la mâinile ei care nu încetau să frământe, de parcă ar fi putut modela cu ele nu doar aluatul, ci și destinele noastre.

— Mamă, am promis Ioanei că anul acesta stăm la noi acasă. E primul nostru Crăciun ca familie, am spus încet, încercând să nu ridic tonul. Dar vocea mea tremura. Știam că orice aș fi spus, nu ar fi fost de ajuns.

— Și eu ce fac? Să stau singură? Să mă uit la televizor, ca o bătrână părăsită? Vlad, tu nu înțelegi… Crăciunul e pentru familie! Familia ta sunt eu! a izbucnit ea, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.

În camera alăturată, Ioana aștepta. O știam după felul în care tăcea: cu spatele drept, cu mâinile strânse pe genunchi. Își dorea atât de mult să avem sărbătoarea noastră, să nu mai fim doar „copiii” la masa părinților mei. Să fim noi doi, cu bradul nostru mic și colindele puse pe YouTube, cu vin fiert și râsete fără teama că cineva va judeca.

Am ieșit din bucătărie cu inima grea. Ioana m-a privit lung.

— Ce-a zis? a întrebat ea, fără să mă privească direct.

— Nu poate să accepte… Nu vrea să fie singură.

— Vlad, eu nu mai pot. În fiecare an e la fel. Mereu trebuie să alegem: ori mama ta, ori liniștea noastră. Eu vreau să fim o familie, nu niște musafiri în casa altora. De ce nu vezi că și eu am nevoie de tine? vocea ei era joasă, dar tăioasă ca o lamă.

M-am simțit prins ca într-o menghină. Îmi aminteam cum era tata când trăia: mereu între două focuri, mereu încercând să împace pe toată lumea și sfârșind prin a nu mulțumi pe nimeni. M-am întrebat dacă nu cumva moștenisem blestemul acesta al nehotărârii.

Am încercat să găsesc o soluție:

— Poate… poate venim la mama după ce terminăm aici. Sau poate vine ea la noi?

Ioana a râs scurt.

— Să vină aici? Să ne spună cum să facem salata boeuf și să mute bradul pentru că „nu e bine acolo”? Vlad, nu vreau să-mi petrec viața încercând să-i facem pe plac mamei tale!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În bucătărie, mama plângea încet. În sufragerie, Ioana își ștergea ochii cu dosul palmei. Eu eram între ele, incapabil să aleg fără să rănesc pe cineva.

Telefonul a sunat. Era sora mea, Raluca.

— Ce faci, Vlade? Mama mi-a zis că nu vii… iar începe circul?

— Nu știu ce să fac… Nu vreau s-o las singură, dar nici pe Ioana n-o pot răni.

— Vlad, tu mereu ai fost băiatul mamei. Dar acum ai o soție. Nu poți trăi toată viața în umbra ei. Fă ce simți tu că e corect!

Dar ce era corect? Să-mi las mama singură de Crăciun? Să-mi ignor soția și nevoia ei de intimitate? Am ieșit pe balcon, în frigul aspru al serii de decembrie. De jos se auzeau colindători și râsete de copii. M-am sprijinit de balustradă și am privit luminile orașului.

Mi-am amintit cum mama mă ținea de mână când eram mic și mergeam la colindat prin zăpadă. Cum îmi spunea că familia e tot ce contează. Dar acum familia mea era alta — sau trebuia să fie?

Am intrat înapoi în casă. Ioana pregătise masa: farfurii simple, două pahare de vin roșu, o lumânare aprinsă. M-am așezat lângă ea.

— Hai să mâncăm aici, doar noi doi. După masă mergem la mama. Nu stăm mult… dar nici n-o lăsăm singură.

Ioana a oftat adânc.

— Bine… Dar promite-mi că anul viitor facem Crăciunul doar noi doi. Fără compromisuri.

Am dat din cap, dar știam că promisiunea asta era mai grea decât părea.

La mama am găsit-o stând la masă cu televizorul pornit pe un colind vechi. Când ne-a văzut, ochii i s-au luminat pentru o clipă, apoi s-au umbrit din nou.

— Ați venit… Credeam că nu mai veniți deloc.

Am stat puțin. Am mâncat câteva felii de cozonac și am schimbat vorbe banale despre vreme și politică. Mama nu s-a putut abține:

— Nu-i așa că-i mai frumos aici decât singuri acasă?

Ioana a zâmbit forțat. Eu am simțit cum mă sufoc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată cu adevărat.

Când am plecat spre casă, Ioana mi-a spus:

— Vlad, trebuie să decizi cui aparții cu adevărat. Altfel o să trăim mereu între două uși închise.

Noaptea aceea m-a schimbat pentru totdeauna. Am înțeles că uneori iubirea doare mai tare decât orice ceartă sau reproș. Și că uneori trebuie să pierzi ceva ca să poți construi altceva.

Mă întreb și acum: oare poți iubi două familii fără să te pierzi pe tine însuți? Sau trebuie mereu să alegi — și dacă da, cum alegi fără să rănești pe cineva?