O fotografie veche și un adevăr nespus

— Nu pot să cred că iar picură! am izbucnit, trântind prosopul ud pe gresia rece din bucătărie. Era a treia oară în două săptămâni când încercam să repar singură nenorocitul ăsta de robinet. Mă uitam la el ca la un dușman vechi, unul care nu voia să mă lase să uit că sunt singură.

Am stat câteva minute cu telefonul în mână, ezitând. Să-l sun pe tata? Nu, are probleme cu inima. Pe fratele meu? E plecat la Cluj. Pe vecinul de la trei? Nici nu știu cum îl cheamă. Am oftat și am apăsat pe contactul care încă purta numele „Vlad – soț”.

— Da? vocea lui era aceeași, calmă, ușor distantă.

— Vlad… scuză-mă că te deranjez. Am o problemă cu robinetul din bucătărie. Nu reușesc să-l repar și… nu știu pe cine altcineva să sun.

A urmat o pauză lungă, în care am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Vin într-o oră, a zis scurt.

Am început să strâng prin casă, de parcă aș fi vrut să ascund urmele unei vieți care nu mai era a noastră. Am aruncat hainele de pe canapea, am șters masa, am pus la loc cărțile de pe rafturi. Când a sunat la ușă, inima îmi bătea atât de tare încât mi-era teamă că o va auzi.

Vlad a intrat fără să spună nimic, cu pași apăsați. Nu avea nicio trusă de scule la el, doar o pungă mică, de hârtie. M-a privit scurt, apoi s-a dus direct în bucătărie. Eu l-am urmărit cu privirea, simțind cum între noi plutește ceva nespus.

— Unde e problema? a întrebat sec.

— Aici, la robinet. Picură tot timpul, nu știu ce să-i mai fac…

A deschis punga și a scos… o fotografie veche. Era poza noastră de la mare, din vara în care ne-am căsătorit. Eu râdeam cu părul ud, el mă ținea de mână și ne uitam amândoi spre valuri.

— Ți-o mai amintești? m-a întrebat, fără să mă privească.

Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

— Da… Cum să nu-mi amintesc?

— De ce ai păstrat-o? a continuat el, ridicând privirea spre mine pentru prima dată.

M-am blocat. Nu mă așteptam la întrebarea asta. Mă pregătisem pentru discuții despre garnituri și chei franceze, nu despre trecutul nostru.

— Nu știu… Poate pentru că încă nu pot să arunc tot ce a fost frumos între noi.

Vlad a oftat și s-a așezat la masă. Eu am rămas în picioare, sprijinită de chiuvetă.

— Știi ce e ciudat? Că nici eu n-am aruncat pozele cu tine. Dar nici nu m-am întors niciodată să le privesc cu adevărat. Azi dimineață am găsit-o pe asta când căutam cheia franceză. Și m-am întrebat: oare tu ai trecut peste?

Am simțit cum mă ia cu frig. Niciodată nu vorbisem despre adevăratul motiv al despărțirii noastre. Ne-am certat luni întregi pe lucruri mici: cine spală vasele, cine plimbă câinele, cine uită să stingă lumina. Dar niciodată n-am spus cu voce tare cât de mult ne durea distanța care crescuse între noi.

— Vlad… eu nu știu dacă poți trece vreodată peste ceva ce ai iubit cu adevărat. Poate doar înveți să trăiești cu lipsa aia.

A dat din cap încet și s-a ridicat.

— Vrei să încerc totuși să repar robinetul? a întrebat, ca și cum ar fi vrut să schimbe subiectul.

— Dacă vrei… Dar nu pentru asta te-am chemat, nu-i așa?

S-a uitat lung la mine.

— Nu știu pentru ce m-ai chemat. Poate pentru că niciunul dintre noi nu știe cum să repare ce s-a stricat cu adevărat.

Am izbucnit în plâns fără să vreau. M-am simțit slabă și ridicolă, dar nu m-am putut opri. Vlad s-a apropiat și m-a luat în brațe, ca odinioară. Pentru o clipă am simțit că timpul s-a întors înapoi și că totul e posibil din nou.

— Îmi pare rău că n-am știut să luptăm mai mult pentru noi, am șoptit printre lacrimi.

— Și mie… Dar poate unele lucruri nu se repară niciodată complet.

A stat lângă mine câteva minute, apoi s-a desprins ușor.

— O să chem un instalator mâine dimineață. Eu… cred că e mai bine așa.

A plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu poza în mână și cu sunetul picurului care părea acum mai apăsător ca niciodată.

M-am uitat lung la fotografia noastră și m-am întrebat: oare câte lucruri din viața noastră rămân nerezolvate doar pentru că nu avem curajul să cerem ajutor sau să spunem ce simțim cu adevărat? Poate că unele răni nu se vindecă niciodată — dar oare e vina noastră sau doar felul în care viața ne învață să mergem mai departe?