„Mamă, nu veni la ziua fiului meu” — Poveste despre durere, iertare și familie

— Mamă, te rog să nu vii la ziua lui Vlad. Nu vreau să stricăm atmosfera iar.

Cuvintele acestea, reci și tăioase, mi-au răsunat în minte toată noaptea. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul în mână, încercând să-mi adun gândurile. Mă uitam la poza lui Vlad de pe noptieră — zâmbea larg, cu ochii aceia mari și luminoși, atât de asemănători cu ai fiului meu, Radu. Mă întrebam unde am greșit, când s-a rupt firul acela nevăzut care ține o familie împreună.

Nu a fost mereu așa. Îmi amintesc cum îl țineam pe Radu de mână în drum spre școală, cum îi făceam clătite duminica dimineața și cum îi citeam povești până adormea. După ce a murit tatăl lui, am rămas doar noi doi. Am muncit din greu la fabrica de confecții din Pitești ca să nu-i lipsească nimic. Poate am fost prea severă uneori, poate am cerut prea mult de la el. Dar tot ce am făcut a fost din dragoste.

Când Radu s-a căsătorit cu Irina, am simțit că pierd ceva din el. Irina era altfel decât mine — tăcută, elegantă, mereu cu zâmbetul pe buze, dar rece ca o iarnă lungă. Nu m-am putut apropia de ea. Poate nici nu am încercat destul. La început, mă chemau la masă duminica. Apoi tot mai rar. Până când invitațiile au încetat.

— Mamă, Irina crede că te bagi prea mult în viața noastră. Că îi critici mereu felul în care gătește sau cum îl crește pe Vlad.

Așa mi-a spus Radu într-o seară, când l-am sunat să-l întreb dacă pot veni să-l văd pe Vlad. Am simțit atunci cum mi se strânge inima. Eu doar voiam să ajut, să fiu aproape de ei. Dar fiecare sfat al meu era interpretat ca o critică.

Au trecut luni de atunci. Îl vedeam pe Vlad doar în poze trimise pe WhatsApp sau pe Facebook. Îmi era dor să-l țin în brațe, să-i aud râsul cristalin. În fiecare an, de ziua lui, îi cumpăram o jucărie și o carte cu povești. Anul acesta împlinea șapte ani. Era deja băiat mare.

Cu o zi înainte de aniversare, am primit mesajul acela de la Radu. L-am citit de zeci de ori. „Mamă, te rog să nu vii la ziua lui Vlad. Nu vreau să stricăm atmosfera iar.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea, dacă merit să fiu alungată din viața lor. M-am gândit la toate momentele când poate am ridicat tonul sau am spus ceva nepotrivit. Dar oare nu toți părinții greșesc? Oare nu merităm o a doua șansă?

A doua zi dimineață, am decis să merg totuși până la blocul lor. Am stat pe bancă în fața scării, cu cadoul pentru Vlad în poală — un set de Lego și o carte cu basme românești. Am privit copiii care intrau și ieșeau din bloc, râzând și alergând. La un moment dat, l-am văzut pe Vlad ieșind cu Irina. Avea baloane colorate legate de mână și un zâmbet larg pe față.

— Bunica! a strigat el când m-a văzut.

Irina s-a încruntat imediat.

— Vlad, hai sus! Trebuie să ne pregătim pentru musafiri.

— Dar vreau să stau cu bunica! a insistat el.

Irina s-a uitat la mine cu răceală.

— Doamnă Maria, v-am rugat frumos să nu veniți astăzi. Nu vrem scandaluri.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Nu vreau scandaluri, Irina. Vreau doar să-i dau cadoul lui Vlad și să-i spun „La mulți ani”. Atât.

Vlad s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc, bunico! Te iubesc!

Irina l-a tras ușor de mână.

— Hai sus! Acum!

Am rămas pe bancă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. O vecină mai în vârstă s-a apropiat de mine.

— Ce s-a întâmplat, Maria? De ce plângi?

I-am povestit totul printre suspine. Ea a dat din cap trist.

— Așa sunt tinerii ăștia acum… uită cât ai făcut pentru ei. Dar nu dispera! Poate într-o zi își vor da seama ce au pierdut.

Seara târziu, Radu m-a sunat.

— Mamă… îmi pare rău că ai venit azi. Irina e foarte supărată.

— Radu, eu nu vreau decât să-l văd pe Vlad din când în când. Să știu că sunt parte din viața lui…

A tăcut câteva secunde.

— Știu… dar e greu între noi două. Mereu se ajunge la ceartă.

— Poate ar trebui să vorbim deschis toți trei. Să încercăm măcar…

— Poate… dar nu acum.

Am închis telefonul cu inima frântă. În acea noapte am scris o scrisoare pentru Vlad:

„Dragul meu nepot,
Bunica te iubește mai mult decât orice pe lume. Îmi pare rău dacă uneori par supărată sau tristă — e doar dorul de tine care mă apasă. Sper ca într-o zi să putem sta împreună fără supărări și fără lacrimi.”

Am pus scrisoarea în cutia poștală a lor a doua zi dimineață.

Au trecut luni de atunci. Nu am primit niciun răspuns. Dar încă sper că într-o zi Radu va înțelege cât de mult contează familia și cât de ușor se pot rupe legături care păreau indestructibile.

Mă întreb adesea: oare merită orgoliile noastre atâta suferință? Oare nu putem găsi puterea să iertăm și să ne regăsim? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?