Împărțirea frigiderului: Povara unei familii sub același acoperiș

— Nu-mi vine să cred! Chiar vrei să împărțim rafturile din frigider ca la cămin? a izbucnit doamna Monica, soacra mea, cu vocea ridicată, în timp ce ținea în mână o caserolă cu sarmale. Mă uitam la ea, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și frustrare. Nu voiam scandal, dar nu mai puteam suporta să găsesc laptele fetiței mele ascuns după borcanele cu murături sau iaurtul meu aruncat pe ultima poliță, printre resturi uitate de săptămâni.

— Nu e vorba de răutate, am spus încet. E doar… să fie mai ușor pentru toți. Să știm fiecare unde ne sunt lucrurile.

Soțul meu, Radu, stătea între noi ca un arbitru obosit. Se uita când la mine, când la mama lui, fără să spună nimic. Știam că îi e greu. De patru ani locuiam cu toții în apartamentul de trei camere din cartierul Militari. Eu, Radu, fetița noastră Ilinca și doamna Monica. Niciodată nu am visat să ajung să împart spațiul cu soacra mea, dar viața nu ne-a dat de ales. Salariul lui Radu abia ne ajungea pentru facturi și mâncare. Eu, bibliotecară cu jumătate de normă, aduceam acasă o sumă care nu făcea diferența. Să ne mutăm singuri era un vis îndepărtat.

— Pe vremea mea, nici la cămin nu făceam așa ceva! a continuat doamna Monica, trântind ușa frigiderului. Toți mâncam de toate! Acum fiecare cu raftul lui? Ce urmează? Să punem lacăt la dulapuri?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să par egoistă sau rece. Dar de când Ilinca începuse diversificarea, totul devenise un haos. Odată am găsit borcanul cu compot pentru ea golit pe jumătate — „Am crezut că e pentru toți”, mi-a spus soacra atunci, fără urmă de regret. Altă dată am descoperit că brânza proaspătă pe care o cumpărasem special pentru fetiță dispăruse peste noapte.

— Mama, hai să încercăm măcar o săptămână, a încercat Radu să tempereze spiritele. Poate chiar e mai simplu așa.

Doamna Monica l-a privit ca și cum ar fi trădat-o. — Tu nu vezi că nevasta ta vrea să mă dea afară din propria casă?

M-am retras în dormitor cu Ilinca în brațe. Am început să plâng încet, ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam invadată, neputincioasă și vinovată că nu pot oferi familiei mele un cămin doar al nostru. Radu a venit după mine mai târziu.

— Nu te mai consuma, mi-a șoptit el. Știi cum e mama… Nu-i place schimbarea.

— Dar nici eu nu mai pot așa! Tot timpul trebuie să mă explic, să cer voie pentru orice! Nu pot nici măcar să-i dau copilului ce are nevoie fără să dispară mâncarea din frigider!

Radu a oftat adânc. — Știu… Dar ce putem face? N-avem bani de chirie și nici nu vreau să te las singură cu Ilinca toată ziua.

A doua zi dimineață am găsit pe masa din bucătărie o listă scrisă de mână: „Raftul 1 – Monica; Raftul 2 – Radu și Ana; Raftul 3 – Ilinca”. Am zâmbit amar — era scrisul soacrei mele. Poate că acceptase totuși ideea mea, dar nu fără să lase un semn că ea conduce casa.

Zilele au trecut greu. Tensiunea plutea în aer la fiecare masă. Dacă luam ceva de pe raftul „ei”, mă privea tăios. Dacă uitam ceva pe raftul nostru, îl găseam mutat sau chiar aruncat. Într-o seară, când am venit obosită de la bibliotecă, am găsit-o pe Ilinca plângând lângă frigiderul deschis.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată.

— A vrut iaurtul ei, dar nu l-am găsit! a răspuns doamna Monica iritată. Poate dacă n-am fi împărțit rafturile astea prostești…

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc. Am luat-o pe Ilinca în brațe și am mers în camera noastră. Radu a venit după noi.

— Ana, trebuie să găsim o soluție… Nu mai putem trăi așa.

— Și ce vrei să facem? Să plecăm? Unde? Cu ce bani?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de când m-am măritat cu Radu: cum am renunțat la orașul meu natal din Moldova ca să vin la București, cum am acceptat să locuiesc cu soacra pentru că „e doar temporar”, cum fiecare zi părea o luptă pentru puțin spațiu și liniște.

A doua zi dimineață am găsit-o pe doamna Monica plângând în bucătărie.

— Nu vreau să vă fie greu din cauza mea… Dar nici eu nu mai pot! Vreau liniște în casa mea!

Am simțit pentru prima dată că nu suntem dușmani, ci două femei prinse în aceeași capcană: lipsa banilor și lipsa spațiului personal.

— Poate ar trebui să vorbim deschis despre ce ne doare pe fiecare… am spus încet.

Am stat la masă toți patru — eu, Radu, Ilinca și doamna Monica — și am vorbit ore întregi despre frustrări, dorințe și neputințe. Am decis să încercăm să fim mai toleranți unii cu alții și să ne ajutăm reciproc, nu doar să împărțim frigiderul.

Dar liniștea nu s-a instalat peste noapte. Fiecare zi aducea noi mici conflicte: cine spală vasele, cine plimbă copilul, cine plătește factura la gaze. Însă ceva s-a schimbat — am început să ne ascultăm mai mult și să ne judecăm mai puțin.

Acum, după luni de zile de compromisuri și discuții aprinse, încă locuim împreună. Frigiderul e tot împărțit pe rafturi, dar uneori găsesc pe raftul nostru o prăjitură făcută de doamna Monica „pentru Ilinca”. Alteori îi las eu o cafea bună pe masa din bucătărie.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să avem casa noastră sau dacă vom putea trăi fără conflicte sub același acoperiș. Dar mă întreb: câte familii din România trăiesc aceeași poveste? Câți dintre noi reușim să găsim echilibrul între nevoile personale și sacrificiile pentru cei dragi?