Între două lumi: O vară la poalele Carpaților

— De ce ai venit, Radu? Chiar nu puteai să-ți găsești alt loc pentru concediu?
Vocea Irinei răsuna tăios în holul micuței case de la poalele muntelui. Mirosea a lemn ud și a supă de găină, dar niciun strop din căldura copilăriei nu plutea în aer. Am rămas cu mâna pe clanță, cu soția mea, Ana, în spate, simțind cum fiecare cuvânt al surorii mele mă lovește în piept.

Nu ne văzuserăm de trei ani. De când tata murise și fiecare plecase cu supărările lui. Eu, la București, ea, aici, în satul bunicilor. Când i-am spus că vrem să venim câteva zile, a acceptat sec. M-am amăgit că timpul va topi gheața dintre noi. Dar acum, privind-o cum își strânge brațele la piept, mi-am dat seama că mă înșelasem.

— Irina, am venit să te văd… să ne vedem. Să fim iar familie, am încercat eu, cu voce joasă.
— Familie? Tu știi ce înseamnă asta? Ai uitat când ai plecat fără să te uiți înapoi?

Ana m-a strâns de mână. Știa povestea: cum după moartea tatălui nostru ne-am certat pe casa părintească. Eu am vrut s-o vindem și să împărțim banii; ea a vrut s-o păstreze, să rămână ceva din noi aici. Niciunul n-a cedat. Eu am plecat cu banii mei, ea cu casa și cu amintirile.

— Hai să nu începem iar… Suntem aici doar câteva zile. Poate reușim să…
— Să ce? Să ne prefacem că totul e bine?

Am tăcut. Am urcat scările spre camera unde dormisem când eram copii. Pereții erau plini de poze vechi: eu și Irina la colindat, mama râzând lângă tata la masa de Paște. Am simțit un nod în gât. Ana a încercat să mă liniștească:

— Poate are nevoie de timp. Știi cum e Irina…
— Da, știu. Dar nu credeam că va fi atât de greu.

Zilele au trecut greu. Irina era mereu ocupată: ba la grădină, ba la vecini, ba cu copiii ei — doi băieți zvăpăiați care abia dacă ne salutau. La masă vorbea puțin, iar când o făcea, era doar despre treburi gospodărești sau vreme. Ana încerca să destindă atmosfera:

— Ce frumos e aici! Ce aer curat…
— Da, aici nu ne sufocăm ca la oraș, a răspuns Irina cu subînțeles.

Într-o seară, după ce băieții s-au culcat și Ana a ieșit pe terasă, am rămas singur cu Irina în bucătărie. Am privit-o cum spală vasele cu mișcări mecanice.

— Irina… chiar nu putem vorbi?
Ea s-a oprit din spălat și m-a privit lung.
— Ce vrei să mai spui? Că îți pare rău? Că ai greșit?
— Da… Poate că da. Poate că am greșit. Dar eram tânăr, speriat… Tata abia murise…
— Și eu nu eram speriată? Eu nu aveam nevoie de tine?

Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Îmi pare rău… N-am știut cum să fiu frate atunci.
Ea a oftat adânc.
— Știi ce doare cel mai tare? Că nici măcar nu m-ai întrebat dacă mă descurc aici singură. Ai crezut că dacă rămân cu casa, am totul.

Am tăcut rușinat. Nu m-am gândit niciodată la asta. Pentru mine, casa era doar o povară; pentru ea era tot ce mai avea din familie.

În zilele următoare am încercat să ajut: am tăiat lemne cu băieții, am mers cu Irina la piață, am reparat gardul vechi din spatele curții. Încet-încet, tensiunea s-a mai domolit. Într-o după-amiază ploioasă, stând toți patru la masă cu o cană de ceai fierbinte, băiatul cel mic a întrebat:

— Unchiule Radu, tu o să mai vii pe la noi?
Irina a zâmbit trist.
— Dacă vrea să mai vină…
M-am uitat la ea și am simțit pentru prima dată că poate există speranță.

În ultima seară înainte de plecare, Irina mi-a pus mâna pe umăr.
— Poate data viitoare stai mai mult… Poate găsim timp să vorbim despre toate.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Aș vrea asta mai mult decât orice.

Acum, când scriu aceste rânduri din trenul care mă duce spre București, mă întreb: Cât de mult ne lasă orgoliul să pierdem din cei dragi? Oare chiar putem repara tot ce-am stricat cândva? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?