Umbrele nopții și lumina neașteptată: Povestea mea de tată singur

— Tata, de ce nu vii niciodată la serbarea mea? Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de cartofi și zgomotul slab al televizorului vechi. M-am oprit din tăiat pâinea, simțind cum mă strânge ceva în piept. Nu era prima dată când mă întreba, dar de fiecare dată mă durea la fel.

— Irina, știi că trebuie să merg la muncă… Dacă nu merg, nu avem cu ce plăti lumina, i-am spus încercând să-mi ascund oboseala sub un zâmbet forțat. Dar ochii ei mari, căprui, mă priveau cu o tristețe pe care nu o meritau copiii mei.

Sunt Radu, am 38 de ani și de trei ani sunt tată singur. Soția mea, Mihaela, a plecat într-o dimineață, lăsând doar un bilet pe frigider: „Nu mai pot. Îmi pare rău.” Am rămas cu doi copii – Irina, de 8 ani, și Vlad, de 5 – și cu o viață care părea să se prăbușească peste mine. Am renunțat la orice vis aveam pentru mine. Am găsit repede un post de paznic la un depozit din Colentina. Noaptea munceam, ziua încercam să fiu tată și mamă.

În fiecare dimineață, când ajungeam acasă, îi găseam dormind îmbrățișați. Îi priveam și mă întrebam dacă fac destul pentru ei. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săracii copii…”, „Ce-o fi făcut Mihaela să plece?”, „Radu nu se descurcă singur.” Mă durea, dar nu aveam timp să mă apăr. Aveam facturi de plătit și două suflete de crescut.

Într-o seară friguroasă de februarie, Vlad a făcut febră mare. Am lipsit de la muncă pentru prima dată. Șeful m-a sunat:

— Radu, dacă mai lipsești o dată, caut alt om! Nu-ți permit luxul să ai probleme acasă!

Am tăcut. Ce puteam spune? Vlad delira în brațele mele. Am stat toată noaptea cu el pe piept, rugându-mă să nu fie nimic grav. A doua zi am dus copiii la grădiniță și școală și am alergat la muncă fără să dorm deloc.

Oboseala devenise parte din mine. Uneori adormeam în tramvai sau uitam să mănânc. Irina a început să fie retrasă la școală. Într-o zi am găsit un bilet în ghiozdanul ei: „Irina nu are mamă. E săracă.” Am plâns în baie ca să nu mă vadă copiii.

Într-o noapte, pe la ora trei, am surprins un băiat încercând să fure din depozit. L-am prins și l-am predat poliției. A doua zi am primit o primă de 200 de lei. Am cumpărat fructe și dulciuri pentru copii. Erau fericiți pentru puținul acela.

Dar viața nu părea să vrea să ne lase să respirăm. În martie am primit somație de evacuare – restanțe la chirie. M-am dus la administratorul blocului, domnul Dobre:

— Domnule Dobre, vă rog… Mai am nevoie de o lună. Copiii…

— Radu, nu e după mine! Proprietarul vrea banii sau apartamentul!

Am ieșit pe scări cu capul plecat. M-am gândit să-i trimit pe copii la sora mea din Pitești până mă redresez. Dar cum să le spun asta?

Într-o dimineață de aprilie, după o noapte grea la muncă, am găsit un plic sub ușă. Pe el scria doar „Pentru Radu și copii”. L-am deschis tremurând: înăuntru era un cec de 50.000 de lei și o scrisoare:

„Radu,
Am văzut cât te lupți pentru copiii tăi. Nu te cunosc personal, dar cred că meriți o șansă la liniște. Folosește banii cum crezi tu că e mai bine pentru familie.
Un prieten.”

Am crezut că e o glumă proastă sau o greșeală. Am mers la bancă – cecul era real! Am plâns în fața casierei care mi-a zâmbit cald:

— Să vă ajute Dumnezeu!

Am plătit toate datoriile, am cumpărat haine noi copiilor și am rezervat o excursie la munte – prima noastră vacanță adevărată. Când le-am spus copiilor că mergem la Sinaia, Irina a început să țipe de bucurie:

— Tataaa! Chiar mergem cu trenul?

În tren, Vlad s-a lipit de mine:

— Tata, acum ești fericit?

Nu știam ce să-i răspund. Eram fericit? Sau doar uimit că cineva a văzut lupta mea și a ales să ne ajute?

La cabană, în fața focului din șemineu, Irina mi-a șoptit:

— Tata, poate mama ne vede acum și îi pare rău că a plecat.

Am strâns-o în brațe și am simțit că pentru prima dată după mult timp pot respira fără teamă.

Nu am aflat niciodată cine a fost binefăcătorul nostru. Poate un vecin care ne-a urmărit discret sau cineva care a trecut prin ce am trecut eu.

Acum copiii mei zâmbesc mai des și eu pot dormi uneori noaptea fără grija zilei de mâine.

Mă întreb adesea: câți tați ca mine mai sunt în România? Câți oameni ar putea avea nevoie doar de un mic miracol ca să-și recapete speranța? Voi ce ați face dacă ați primi o astfel de șansă?