Între două lumi: Povestea unei nurori în România

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul nostru, Irina, mi-a spus soacra mea, cu vocea tăioasă, în timp ce ploaia bătea în geamurile mașinii. Mâinile îmi tremurau pe volan, iar privirea lui tata-socru, rece și evaluativă, mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria viață.

Era o dimineață de noiembrie, iar eu îi duceam pe socri la gară. Soțul meu, Vlad, era la serviciu, ca de obicei. Încercam să fac totul ca la carte: să fiu amabilă, să nu întârziem, să le port bagajele. Dar nimic nu era suficient. De când Vlad mă prezentase familiei lui, simțeam că nu pot trece de zidul invizibil ridicat între noi. El era cu doisprezece ani mai tânăr decât fratele lui și cu opt decât sora lui. Când ne-am căsătorit, părinții lui erau deja pensionari, obișnuiți cu liniștea și rutina lor. Eu eram „fata de la oraș”, crescută într-un bloc din București, cu părinți divorțați și idei moderne despre viață.

— Dacă nu-ți convine, poți să ne lași aici. O sunăm pe Loredana să vină după noi. Ea știe să se poarte cu oamenii în vârstă, a continuat soacra mea, făcând referire la fosta iubită a lui Vlad, pe care toată familia o adora.

Am tras pe dreapta brusc, fără să mai țin cont de nimic. Inima îmi bătea nebunește. M-am întors spre ei și am spus:

— Dacă asta vreți, sunați-o! Poate ea vă duce mai repede la gară și vă face să vă simțiți mai bine. Eu nu mai pot.

Tata-socru a oftat adânc și a dat ochii peste cap. Soacra mea a început să plângă încet, acuzându-mă că sunt lipsită de respect și că Vlad merita ceva mai bun. Am rămas acolo câteva minute, în liniștea apăsătoare spartă doar de șuieratul ploii.

Nu era prima dată când mă simțeam respinsă. De la începutul relației noastre, familia lui Vlad m-a privit ca pe o amenințare la adresa echilibrului lor. Fratele lui, Doru, mă întreba mereu dacă știu să gătesc sarmale sau dacă am de gând să fac copii curând. Sora lui, Camelia, îmi dădea sfaturi despre cum să-mi port părul sau cum să mă îmbrac „mai decent”.

Vlad încerca să mă apere, dar era prins între două lumi: familia care îl crescuse și femeia pe care o alesese. De multe ori îl vedeam cum se frământă noaptea, cum își mușcă buzele când mama lui face vreo remarcă răutăcioasă la adresa mea.

— Irina, încearcă să-i înțelegi… Sunt bătrâni, au alte valori…

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Nu contează ce simt?

Am crescut cu ideea că familia e totul. Dar familia mea era altfel: părinții mei s-au despărțit când aveam zece ani, iar mama m-a crescut singură. Am învățat devreme că trebuie să mă descurc singură și că nu pot conta mereu pe ceilalți. Poate tocmai de aceea am vrut atât de mult să fiu acceptată de familia lui Vlad — voiam să simt că aparțin undeva.

După incidentul din mașină, am ajuns acasă plângând. Vlad m-a găsit ghemuită pe canapea.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre sughițuri. S-a uitat lung la mine și apoi a ieșit din cameră fără un cuvânt. A doua zi dimineață, mi-a spus că trebuie să avem o discuție serioasă.

— Irina, știu că e greu… Dar nu pot să-mi las părinții singuri la bătrânețe. Au nevoie de mine…

— Și eu? Eu am nevoie de tine! Nu vezi că mă distruge toată situația asta?

— Poate ar trebui să ne mutăm singuri… Să nu mai stăm cu ei.

Asta era problema: locuiam toți împreună într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Eu și Vlad aveam camera noastră mică, iar socrii ocupau sufrageria transformată în dormitor. Fiecare zi era un test al răbdării: ba nu puneam capacul la borcanul cu murături „cum trebuie”, ba uitam să spăl vasele imediat după masă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu soacra mea despre cât zahăr pun în ceaiul lui Vlad, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegând această viață. Prietenele mele erau plecate prin Europa sau aveau apartamentele lor cochete; eu stăteam cu socrii și încercam să fiu „femeia perfectă”.

A doua zi am primit un mesaj de la mama:

„Irina, nu te pierde pe tine pentru nimeni. Ești suficientă exact așa cum ești.”

Am plâns din nou. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să spun „nu” mai des: nu la criticile gratuite, nu la comparațiile cu Loredana, nu la sacrificiul fără sens al propriei fericiri.

Vlad a început să mă vadă altfel — mai puternică, dar și mai distantă. Socrii au simțit schimbarea și au devenit mai tăcuți. Nu știu dacă m-au acceptat vreodată cu adevărat sau doar s-au resemnat.

Au trecut doi ani de atunci. Ne-am mutat într-un apartament micuț doar pentru noi doi. Relația cu socrii e încă rece, dar măcar am spațiul meu. Uneori mă întreb dacă merită toate aceste lupte pentru dragoste sau dacă ar fi trebuit să plec demult.

Dar poate că tocmai asta e viața: un șir nesfârșit de încercări între ceea ce vrei tu și ceea ce vor ceilalți de la tine.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să fim „perfecte” pentru alții?