Niciodată nu am vrut să fiu mamă vitregă: Poveste despre iubire, limite și durere

— Nu vreau să mă mut aici! Nu e casa mea! — vocea Mariei răsuna în sufragerie, iar ochii ei mari, căprui, mă priveau cu o ură pe care nu credeam că o poate avea un copil de nouă ani.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu, iubitul meu, încerca să-i explice calm: — Maria, aici vei avea camera ta, Irina a pregătit totul pentru tine. O să-ți placă, promit.

Dar Maria s-a întors către mine și a spus apăsat: — Nu vreau să stau cu tine. Vreau la mama!

Atunci am știut că tot ce crezusem despre iubire și familie era mult mai complicat decât mi-am imaginat. Mă numesc Irina și niciodată nu mi-am dorit să fiu mamă vitregă. Când l-am cunoscut pe Radu, eram sigură că am găsit bărbatul vieții mele. Era atent, blând, matur — tot ce nu găsisem la alții înainte. Știam că are o fetiță dintr-o căsnicie anterioară, dar mi-am spus că dragostea noastră va trece peste orice obstacol.

Primele luni au fost ca un vis. Ieșeam împreună, râdeam, făceam planuri. Maria venea la el doar în weekenduri și atunci încercam să fiu cât mai discretă. Îi pregăteam micul dejun, îi cumpăram jucării, dar ea mă privea mereu cu suspiciune. Odată am auzit-o spunând la telefon cu mama ei: „Nu-mi place de Irina. Tata nu mai e ca înainte.”

Am simțit un nod în gât. M-am întrebat dacă nu cumva greșeam undeva. Îmi doream să fiu acceptată, dar orice gest părea interpretat greșit. Radu încerca să mă liniștească: — E normal, Irina. E mică, îi e greu să accepte schimbarea.

Dar când fosta lui soție, Simona, a decis să plece la muncă în Italia pentru câteva luni și Maria urma să locuiască permanent cu noi, am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare. Nu eram pregătită pentru asta. Nu voiam să fiu mamă vitregă. Nu voiam să-mi pierd intimitatea cu Radu.

Prima seară cu Maria în casă a fost un coșmar. A refuzat să mănânce ce am gătit, a trântit ușa camerei și a plâns până târziu în noapte. Radu s-a dus la ea și au vorbit în șoaptă. Eu am rămas singură în bucătărie, privind la farfuriile neterminate.

A doua zi dimineață, Maria mi-a spus direct: — Nu trebuie să te porți ca mama mea. Nu ești mama mea.

Am simțit cum mă ustură ochii de lacrimi reținute. Am încercat să-i zâmbesc: — Știu, Maria. Nu vreau să-ți iau locul mamei tale. Vreau doar să ne înțelegem.

— Atunci lasă-mă în pace! — a răspuns ea și a ieșit din bucătărie.

Zilele au trecut greu. Radu era prins între noi două ca într-o menghină. Încerca să fie mediator, dar oricât se străduia, tensiunea creștea. Seara, când rămâneam singuri, îl simțeam distant. Nu mai era același bărbat cald și atent; era obosit, iritat și mereu cu gândul la Maria.

Într-o seară, după ce Maria adormise plângând iar după mama ei, i-am spus lui Radu:
— Poate ar trebui să mă mut eu o vreme…

S-a uitat la mine șocat: — Irina, nu poți face asta! Avem nevoie de tine aici.

— Dar eu nu pot trăi așa! Mă simt ca o intrusă în propria casă…

A tăcut mult timp înainte să răspundă:
— Și eu mă simt prins la mijloc. Dar e copilul meu…

Am simțit atunci că orice aș face, voi fi mereu pe locul doi.

Într-o duminică dimineață, Maria a spart din greșeală o vază la care țineam foarte mult. Am ridicat vocea la ea:
— De ce nu poți fi mai atentă?

A izbucnit în plâns și a fugit în cameră. Radu m-a privit cu reproș:
— E doar un copil! Cum poți fi atât de rece?

Atunci am cedat și am început să plâng și eu:
— Nu mai pot! Simt că nu sunt bună de nimic aici!

În acea zi am plecat la mama mea. I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a ascultat și mi-a spus:
— Dragostea adevărată cere sacrificii mari, Irina. Dar nu trebuie să te pierzi pe tine însăți pentru nimeni.

M-am întors acasă după două zile. Maria m-a întâmpinat cu ochii roșii:
— Credeam că ai plecat de tot…

Am îngenuncheat lângă ea și i-am spus sincer:
— Și eu am avut nevoie de mama mea când eram mică. Și mie mi-e greu… Poate putem încerca să ne cunoaștem mai bine?

Nu mi-a răspuns atunci, dar peste câteva zile mi-a adus un desen: era ea între mine și Radu, ținându-ne de mână.

Lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Încă avem certuri, încă există gelozie și nesiguranță. Dar am învățat că iubirea nu e doar despre fluturi în stomac sau seri liniștite în doi; e despre răbdare, compromisuri și curajul de a te confrunta cu propriile limite.

Uneori mă întreb: oare cât putem sacrifica din noi pentru cei pe care îi iubim? Și unde se termină datoria față de ceilalți și începe grija față de propria fericire?