Inima unei mame: Povestea Mariei, tripleților și a unei alegeri imposibile

— Maria, trebuie să alegi! Nu poți să-i păstrezi pe toți trei! Vocea doctorului Popescu răsuna în mintea mea ca un ecou dureros, în timp ce stăteam pe patul rece al spitalului din Pitești, cu mâinile strânse pe burtica ce abia începea să se vadă. Era decembrie, afară ningea liniștit, dar în sufletul meu era furtună.

— Cum adică să aleg? Sunt copiii mei! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Soțul meu, Mihai, stătea lângă mine, palid, cu ochii în pământ. Nici el nu știa ce să spună. Eram împreună de opt ani, ne-am dorit mereu copii, dar nu ne-am imaginat niciodată că vom primi trei deodată.

Doctorul a oftat și s-a așezat pe marginea patului. — Maria, ai o malformație cardiacă. Sarcina cu tripleți e un risc enorm pentru tine. Dacă nu reducem sarcina, s-ar putea să nu supraviețuiești nici tu, nici copiii. Trebuie să te gândești la ceilalți doi copii pe care îi poți crește sau la viața ta.

Mihai mi-a luat mâna. — Maria, eu… eu nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să-ți spun ce să faci. E decizia ta.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Cum să aleg între viața mea și a copiilor mei? Cum să decid care dintre ei merită să trăiască? Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am plâns până la epuizare, m-am rugat, am blestemat soarta și am încercat să găsesc o cale de ieșire.

A doua zi am sunat-o pe mama. — Mamă, ce să fac? Dacă mor… dacă rămân copiii fără mine?

Ea a tăcut o vreme. — Fata mea, nimeni nu poate lua decizia asta în locul tău. Dar orice ai alege, să știi că te iubesc și sunt lângă tine.

Zilele au trecut greu. Doctorii insistau cu reducerea sarcinii. Mihai era tot mai abătut. Sora lui Mihai, Elena, a venit la noi acasă și mi-a spus direct:

— Maria, gândește-te la Mihai! Dacă pățești ceva, el rămâne singur cu trei copii mici! Nu e corect față de el!

Am simțit cum mă sufoc. Toată lumea avea o părere, dar nimeni nu simțea ce simt eu. Noaptea visam fețele copiilor mei nenăscuți și mă trezeam plângând.

Într-o dimineață, am mers la biserică. M-am așezat în genunchi și am cerut un semn. Preotul m-a văzut plângând și s-a apropiat.

— Dumnezeu nu pune pe umerii noștri mai mult decât putem duce, mi-a spus el blând. Poate că dragostea ta de mamă va fi mai puternică decât orice boală.

Am ieșit din biserică hotărâtă: nu voi renunța la niciun copil. Orice ar fi.

Când i-am spus lui Mihai decizia mea, a izbucnit:

— Maria! Ești inconștientă! Dacă pățești ceva? Ce fac eu fără tine?

— Mihai, nu pot să aleg între copiii noștri! Dacă Dumnezeu mi i-a dat pe toți trei, trebuie să lupt pentru ei!

Au urmat luni de spitalizări, perfuzii, analize peste analize. Am fost transferată la București, la Fundeni. Medicii mă priveau ca pe o bombă cu ceas.

— Maria, trebuie să fii pregătită pentru orice! mi-a spus doctorița Ionescu într-o zi. Poate vei naște prematur. Poate va trebui să alegem între viața ta și a copiilor în ultimul moment.

Am început să scriu scrisori pentru fiecare copil, în caz că nu voi apuca să-i cunosc. Le-am pus nume: Ana-Maria, Ilinca și Vlad. Le-am scris despre dragostea mea pentru ei și despre cât de mult mi-am dorit să-i țin în brațe.

Familia lui Mihai s-a răcit față de mine. Soacra mea nu mai vorbea cu mine deloc.

— Ești egoistă! îi spunea lui Mihai când credea că nu aud. Te gândești doar la tine!

Dar eu știam că nu e așa. Mă gândeam la ei toți: la Mihai, la copii, la viitorul nostru.

În luna a șaptea am început să am contracții puternice. Am fost dusă de urgență la spital. Inima îmi bătea haotic, simțeam că mă sufoc.

— Pregătiți sala de operație! striga cineva.

Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să adorm a fost chipul lui Mihai plin de lacrimi.

M-am trezit după două zile. Eram vie. Lângă pat stătea Mihai cu ochii roșii de plâns.

— Ai reușit… Sunt bine… Și copiii sunt bine! Sunt mici, dar luptători ca tine!

Am izbucnit în plâns de fericire și ușurare. Ana-Maria, Ilinca și Vlad erau la incubator, dar medicii spuneau că au șanse mari.

Au urmat luni grele de spitalizare pentru ei și recuperare pentru mine. Familia s-a apropiat din nou de noi când au văzut că am supraviețuit toți patru.

Astăzi tripleții au doi ani și jumătate. Sunt sănătoși și veseli. Inima mea încă are probleme, dar trăiesc fiecare zi ca pe un dar.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am fost inconștientă. Dar când îi văd râzând împreună sau când mă strigă „mama”, știu că n-aș fi putut trăi altfel.

Oare câte mame sunt puse în fața unor astfel de alegeri? Ce ați fi făcut voi în locul meu?