„Mi-a fost lăsat apartamentul prin testament, dar mama refuză să mi-l predea”: De doi ani, închiriază locuința bunicii mele și încasează banii

Crescând într-un mic oraș din România, m-am simțit mereu un pic nepotrivită în propria mea casă. Părinții mei, Gheorghe și Corina, erau cunoscuți în comunitatea noastră pentru principiile lor ferme și comportamentul lor fără compromisuri. Tatăl meu, un supraveghetor la fabrică, era adesea absent, lăsând-o pe mama să gestioneze gospodăria. Spre deosebire de alte mame din cartier, Corina nu arăta niciodată vreo căldură. Conducea casa noastră ca un tabăr militar, iar manifestările emoționale erau văzute ca un semn de slăbiciune.

Singura mea consolare era bunica mea, Genoveva. Locuia la doar câteva străzi distanță, într-un apartament vechi și confortabil, plin de plante și mobilă vintage. Era refugiul meu. Genoveva era tot ce mama mea nu era — caldă, afectuoasă și întotdeauna gata cu un cuvânt de mângâiere. Am petrecut nenumărate după-amieze în bucătăria ei, ajutând-o să facă prăjituri sau ascultându-i poveștile despre tinerețea ei.

Când Genoveva a trecut în neființă acum doi ani, a fost ca și cum mi-aș fi pierdut adevărata direcție. Durerea a fost amplificată de o revelație șocantă din testamentul ei. Îmi lăsase apartamentul ei. Era modul ei de a se asigura că voi avea întotdeauna un loc care să mi se simtă ca acasă, un sanctuar față de sterilitatea emoțională a casei părinților mei.

Însă moștenirea apartamentului nu a decurs atât de lin cum probabil sperase Genoveva. Mama, Corina, a fost furioasă. Credea că are dreptul la proprietate, în ciuda a ceea ce spunea testamentul. Fără să știu, ea și tatăl meu au început să închirieze apartamentul unui cuplu tânăr, Ion și Alexandra, și au păstrat toți banii din chirie pentru ei.

Am descoperit această aranjare întâmplător în timpul unei conversații ocazionale cu Alexandra la magazinul local. Ea a menționat cât de norocoși au fost să găsească un loc atât de fermecător la un preț rezonabil, și cât de drăguți au fost „părinții” mei că le-au permis să închirieze. Am rămas uluită.

Confruntarea cu mama nu a decurs bine. Ea a insistat că apartamentul îi aparține de drept și că eu sunt prea tânără și naivă pentru a gestiona o astfel de responsabilitate. Argumentele noastre s-au transformat în certuri, fără nicio rezolvare în vedere. Tatăl meu, ca de obicei, a stat deoparte, aliniindu-se în tăcere cu mama.

Simțindu-mă trădată și neajutorată, am căutat sfaturi legale. Avocatul a fost înțelegător, dar m-a avertizat că lupta va fi lungă și emoțional epuizantă. A avut dreptate. Procedurile legale s-au târât, epuizându-mi economiile și spiritul. Relația mea cu părinții, în special cu mama, s-a deteriorat ireparabil.

Pe măsură ce lunile s-au transformat într-un an, și apoi în doi, tensiunea a început să afecteze fiecare aspect al vieții mele. Munca mea a suferit, prieteniile mele au devenit tensionate, și m-am retras din ce în ce mai mult în cochilia mea.

Ultima ședință de judecată a fost acum trei luni. Judecătorul a decis în favoarea mea, recunoscându-mi dreptul legal asupra apartamentului. Dar a fost o victorie goală. Chiriașii, prinși la mijloc, au trebuit să se mute, lăsându-i nemulțumiți și pe mine simțindu-mă vinovată. Părinții mei au refuzat să vorbească cu mine, iar apartamentul, odinioară un loc de căldură și dragoste, acum se simțea rece și bântuit de fantomele unor vremuri mai fericite.

Uneori stau în vechea bucătărie a Genovevei, încercând să recuperez confortul pe care îl oferea odinioară. Dar pereții răsună cu amărăciunea trecutului recent, și mă întreb dacă mă voi simți vreodată acasă aici din nou.