Casa din Strada Vișinilor: Povara unui Secret de Familie
— Nu mai pot, George! Nu mai pot să trăiesc cu sabia asta deasupra capului! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile vechi ale casei din Strada Vișinilor. El stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ, incapabil să-mi răspundă. În camera alăturată, Mariana, soacra mea, își făcea simțită prezența prin ușa întredeschisă, ascultând fiecare cuvânt.
— Dacă nu-ți convine, poți pleca oricând! Casa asta nu e a ta! a strigat ea, fără să se sinchisească de lacrimile mele. M-am ridicat brusc și am ieșit pe hol, simțind cum fiecare pas pe parchetul scârțâitor mă apropie de o prăpastie.
Adevărul e că niciodată nu m-am simțit acasă aici. De când m-am măritat cu George, am simțit mereu privirea rece a Marianei, judecata ei tăcută. Pentru ea eram mereu „fata aia de la țară”, nu destul de bună pentru fiul ei. Dar George… George era totul pentru mine. Am renunțat la facultate ca să-l urmez la București, am acceptat să locuim cu părinții lui „până ne punem pe picioare”. Au trecut șapte ani de atunci.
În tot acest timp, Mariana a avut grijă să-mi amintească zilnic că nu sunt decât o musafiră tolerată. Îmi număra pașii prin casă, îmi critica mâncarea, îmi arunca priviri tăioase când îi spălam hainele. Dar cel mai rău era când îi spunea lui George: „Ai fi putut avea orice fată din orașul ăsta! De ce ai ales-o pe ea?”
Într-o zi, când George era la serviciu și băiatul nostru, Radu, era la grădiniță, Mariana a venit la mine cu o hârtie mototolită.
— Uite aici! Contractul casei! Să nu-ți faci iluzii că vei rămâne aici după ce eu nu voi mai fi! Totul va fi al lui George și numai al lui!
Am luat hârtia cu mâinile tremurânde. Am citit și recitit numele de pe contract: „Proprietar: Elena Popescu”. Am încremenit. Elena Popescu era bunica lui George, mama Marianei. Dar ceva nu se lega. Mariana mereu spusese că ea a cumpărat casa după Revoluție.
În acea noapte n-am putut dormi. Am început să caut prin dulapurile vechi din pod. Printre cutii pline de molii și scrisori îngălbenite, am găsit un dosar prăfuit. În el erau acte vechi de proprietate, testamente și o scrisoare scrisă de mână: „Las această casă nepoatei mele, Irina.”
Irina eram eu. Am simțit cum mi se taie respirația. Bunica lui George fusese sora bunicii mele din partea mamei. Nu știusem niciodată că rudele noastre fuseseră atât de apropiate. Mariana ascunsese adevărul toată viața.
A doua zi dimineață am coborât la bucătărie cu dosarul în mână. Mariana făcea cafea și fredona încet un cântec vechi.
— Ce vrei? a întrebat ea fără să se întoarcă.
— Vreau să-mi explici de ce ai mințit toată viața despre casa asta.
S-a întors brusc, palidă.
— Nu știi ce vorbești!
— Ba știu! Casa asta nu e a ta! E a mea! Bunica ta mi-a lăsat-o mie prin testament!
George a intrat în bucătărie exact atunci, prins între două lumi care se prăbușeau peste el.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat el speriat.
I-am întins dosarul. A citit încet, apoi s-a uitat la Mariana cu ochii plini de lacrimi.
— Mamă… de ce?
Mariana s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.
— Am făcut totul pentru tine… Am vrut să-ți fie bine… Dar nu puteam suporta gândul că fata asta va avea ceva ce eu n-am avut niciodată: siguranță.
Am simțit un val de milă și furie în același timp. Toată viața mea fusese umbrită de nesiguranță și respingere, iar rădăcina era chiar aici, în această casă plină de umbre și minciuni.
Au urmat zile grele. George nu mai vorbea cu nimeni. Radu simțea tensiunea și mă întreba mereu: „Mami, plecăm acasă?”
Într-o seară târzie, l-am găsit pe George în grădină, privind stelele.
— Ce facem acum? m-a întrebat el încet.
— Nu știu… Dar știu că nu mai pot trăi cu frica asta. Vreau ca Radu să crească într-un loc unde să simtă că aparține.
George m-a privit lung și a oftat.
— Poate că e timpul să ne construim propria noastră casă… chiar dacă trebuie să o luăm de la zero.
Am zâmbit trist. Pentru prima dată simțeam că am dreptul să aleg pentru mine.
Astăzi, când privesc casa din Strada Vișinilor, mă întreb: oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Câte vieți sunt frânte din cauza orgoliului și a fricii? Poate că adevărata casă nu e un loc anume, ci curajul de a-ți cere dreptul la fericire.