Zâmbetul pierdut: Povestea fratelui meu dispărut
— Irina, deschide ușa! Poliția!
Bătaia aceea brutală în ușă încă îmi răsună în minte, de parcă ar fi spart nu doar lemnul, ci și liniștea noastră fragilă. Era o seară obișnuită de aprilie, iar eu tocmai terminasem de pus masa. Radu, fratele meu mai mic, stătea pe canapea, cu ochii pierduți în ecranul telefonului. Mama pregătea ceaiul, iar tata citea ziarul. Totul părea normal, până când lumea noastră s-a prăbușit într-o clipă.
— Ce se întâmplă? am întrebat tremurând, privind spre Radu. El s-a ridicat încet, încercând să pară calm, dar i-am văzut mâinile tremurând.
— Nu știu, Irina… poate e o greșeală, a șoptit el.
Polițiștii au intrat val-vârtej, fără să explice nimic. L-au luat pe Radu de braț și l-au scos afară. Mama a început să țipe:
— Ce faceți cu băiatul meu? Unde îl duceți?
Unul dintre polițiști i-a aruncat o privire rece:
— Avem niște întrebări pentru el. Stați liniștiți.
Dar nu am mai avut liniște niciodată după acea seară. Radu nu s-a mai întors acasă. L-au găsit a doua zi dimineață, într-o celulă de la secția de poliție din cartier. Oficial, ni s-a spus că „a făcut stop cardiac”. Neoficial, zvonurile vorbeau despre bătăi și abuzuri. Nimeni nu voia să spună adevărul.
Am simțit cum totul se destramă în jurul nostru. Tata nu mai vorbea cu nimeni, doar stătea ore întregi pe scaunul din bucătărie, privind în gol. Mama plângea în fiecare noapte, strângând la piept o fotografie cu Radu de când era mic. Eu… eu am rămas cu întrebările și cu furia mocnită care mă ardea pe dinăuntru.
Am început să caut răspunsuri. Am mers la secția de poliție, am cerut să văd imaginile de pe camerele de supraveghere. Mi-au spus că „nu funcționau în acea noapte”. Am încercat să vorbesc cu martori, dar toți păreau speriați sau indiferenți. Un vecin mi-a șoptit la ureche:
— Lasă-i în pace, Irina. Nu te pune cu ei… îți faci numai rău.
Dar nu puteam să las lucrurile așa. Radu era fratele meu! Îmi amintesc cum mă apăra când eram mici și copiii din cartier râdeau de mine că port ochelari. Cum mă lua de mână când traversam strada și îmi spunea mereu: „Nu-ți fie frică, sunt aici.”
Într-o zi, am găsit curajul să merg la presă. Am bătut la ușa redacției unui ziar local și am povestit totul unei jurnaliste pe nume Camelia Popescu. Ea m-a ascultat cu ochii umezi și mi-a promis că va investiga cazul.
— Irina, știu că e greu, dar trebuie să fii pregătită pentru orice. Sunt multe cazuri ca al fratelui tău care nu ajung niciodată la lumină…
A urmat o perioadă de coșmar: telefoane anonime în miez de noapte, amenințări voalate, priviri piezișe pe stradă. Tata m-a rugat să renunț:
— Nu mai răscoli trecutul, fata tatii… Nu vezi că nu avem nicio șansă?
Dar eu nu puteam să mă opresc. Simțeam că dacă renunț, îl pierd pe Radu pentru totdeauna.
Camelia a publicat un articol cutremurător despre moartea lui Radu și despre abuzurile din secția de poliție. A urmat un val de reacții: unii ne-au susținut, alții ne-au acuzat că „căutăm scandal”. Unchiul meu Gheorghe a venit la noi acasă furios:
— Ne faci de râs în tot orașul! Lasă-i pe ăia în pace! Ce crezi că rezolvi?
Mama l-a privit cu ochii roșii de plâns:
— Dacă era copilul tău? Ai mai fi spus asta?
Familia s-a împărțit: unii voiau să uităm totul și să mergem mai departe; alții mă susțineau în tăcere. Eu eram prinsă între două lumi: una care voia liniște cu orice preț și alta care cerea dreptate.
Au trecut luni de zile fără niciun rezultat concret. Dosarul a fost clasat „din lipsă de probe”. Nimeni nu a fost tras la răspundere. Într-o seară târzie, stând singură în camera lui Radu, am găsit un jurnal vechi sub pernă. Pe prima pagină scria: „Nu vreau să fiu uitat.”
Am izbucnit în plâns și am simțit pentru prima dată că nu lupt doar pentru el, ci pentru toți cei care au fost uitați sau ignorați de sistem.
Astăzi încă mă trezesc noaptea cu gândul că poate aș fi putut face mai mult. Că poate dacă eram mai curajoasă sau mai insistentă… Dar știu că nu pot schimba trecutul.
Merg des la mormântul lui Radu și îi povestesc tot ce se întâmplă acasă. Îi spun despre mama care încă îl visează noaptea și despre tata care începe să vorbească din nou, încet-încet. Despre mine… care nu voi înceta niciodată să caut adevărul.
Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu răni nevindecate pentru că alții aleg să tacă? Cât timp vom mai accepta ca adevărul să fie ascuns sub preș? Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească.