Umbra unei trădări: Secretul cumnatului meu care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu pot să cred! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână plicul găsit printre cutiile vechi din debara. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea nebunește. Pe hol, mama s-a oprit din șters praful și m-a privit speriată.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? Ce-ai găsit acolo?

Nu i-am răspuns imediat. Am simțit cum lumea mea se prăbușește, cum fiecare clipă din ultimii ani se destramă ca o pânză veche. În plic era o scrisoare adresată cumnatului meu, Sorin, de la o femeie pe care nu o cunoșteam. Cuvintele erau pline de dor, de promisiuni și de regrete. Am citit fiecare rând cu ochii încețoșați de lacrimi: „Mi-e dor de tine, Sorin. Nu pot să cred că încă nu i-ai spus Adei adevărul. Copilul are nevoie de tatăl lui…”

Am simțit cum mă prăbușesc pe podea, cu scrisoarea strânsă la piept. Ada era sora mea mai mare, mereu puternică, mereu cu zâmbetul pe buze. Sorin era bărbatul pe care îl admiram pentru calmul și devotamentul lui aparent. Împreună aveau o fetiță de cinci ani, Mara, lumina ochilor noștri.

— Ilinca, te rog, vorbește cu mine! a insistat mama, apropiindu-se încet.

Am ridicat privirea spre ea și i-am întins scrisoarea fără să spun nimic. A citit-o în tăcere, iar fața i s-a albit brusc.

— Doamne ferește… Nu se poate…

În acea după-amiază, casa noastră a devenit un câmp de bătălie al tăcerilor apăsătoare și al privirilor furișe. Am așteptat să vină Ada acasă de la serviciu. Când a intrat pe ușă, cu Mara de mână și cu oboseala zilei pe chip, am simțit că nu pot să-i spun nimic. Cum să-i spui surorii tale că soțul ei are un copil cu altcineva?

Seara, după ce Mara a adormit, am intrat în bucătărie unde Ada își făcea ceai.

— Ada… trebuie să vorbim.

M-a privit mirată.

— Ce s-a întâmplat? Ai plâns?

I-am întins scrisoarea fără un cuvânt. A citit-o încet, iar la final a lăsat-o să-i cadă din mână.

— Nu… nu cred… Sorin nu ar face asta… Ilinca, sigur e o greșeală…

— Scrisoarea e recentă. Uite data… Și numele lui e scris clar.

Ada a început să tremure. S-a așezat pe scaun și a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă ea și am încercat s-o iau în brațe, dar m-a respins.

— De ce tu? De ce tu ai găsit asta? De ce nu eu? De ce mi se întâmplă mie?

Nu am știut ce să-i răspund. În acea noapte n-am dormit deloc. Am auzit-o pe Ada vorbind la telefon cu Sorin, vocea ei spartă de lacrimi și furie:

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Să-mi ascunzi un copil?

A doua zi dimineață, Sorin a venit acasă. Avea ochii roșii și fața trasă. S-a uitat la mine ca la un dușman.

— Ilinca… n-ai avut dreptul…

— N-am avut dreptul să aflu că ai mințit-o pe sora mea? Că ai un copil cu altcineva?

Ada a intervenit:

— Sorin, vreau să aud tot adevărul. Acum.

Sorin a oftat adânc și s-a prăbușit pe canapea.

— A fost o greșeală… Eram într-o perioadă grea, tu erai mereu ocupată cu serviciul… Am cunoscut-o pe Cristina la muncă… Nu am vrut să se întâmple nimic… Dar s-a întâmplat. Când mi-a spus că e însărcinată, am fost șocat. Am încercat să mă îndepărtez, dar nu am avut curajul să-ți spun.

Ada l-a privit cu ură și disperare.

— Și copilul? Ai de gând să-l vezi? Să-l recunoști?

Sorin a dat din cap că da.

— Da… E băiatul meu. Nu pot să-l ignor…

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și certuri mocnite. Mama încerca să ne împace pe toți, dar era clar că nimic nu va mai fi la fel. Ada s-a mutat temporar la mine, Mara întreba mereu unde e tati și de ce plânge mami.

Într-o seară, stând singură în camera mea, am început să mă întreb dacă familia chiar înseamnă iertare sau dacă unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată. Am văzut-o pe Ada cum se stinge puțin câte puțin în fiecare zi, cum Mara devine tot mai tăcută și cum mama îmbătrânește peste noapte.

La două luni după ce secretul a ieșit la iveală, Ada a decis să divorțeze. Sorin venea uneori să-și vadă fiica, dar între el și noi s-a ridicat un zid invizibil. Cristina nu a apărut niciodată în preajma noastră; tot ce știam despre ea era din acea scrisoare blestemată.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine că am spus adevărul sau dacă ar fi fost mai bine să ascund totul pentru liniștea surorii mele. Dar oare cât ar fi durat acea liniște? Și cât ar fi costat-o pe Ada?

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: Poate fi iertată o astfel de trădare? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce ați fi făcut în locul meu?