Ultima încercare a inimii: Dragoste la apusul vieții

— Tata, nu pot să cred că faci asta! Vocea Irinei, fiica mea cea mare, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde ne adunam altădată la mesele de duminică. Ochii ei erau plini de lacrimi și furie, iar mâinile îi tremurau pe cana de ceai. Mă uitam la ea, simțind cum inima mi se strânge ca într-o menghină. Avea patruzeci și opt de ani, dar în acel moment părea din nou adolescenta încăpățânată care mă contrazicea la orice pas.

— Irina, nu e vorba despre tine sau despre voi. E vorba despre mine, despre ce simt eu acum, am încercat să-i explic, dar cuvintele mi se opreau în gât.

— Nu ești singur! Nu ai fost niciodată singur! Noi suntem aici! Cum poți să o aduci pe femeia aia în casa mamei?

Am simțit că mă prăbușesc. Maria, soția mea, murise acum șapte ani. Am trăit o viață împreună, cu bune și cu rele, dar după ce s-a stins, casa s-a golit de sens. Copiii veneau rar, fiecare cu problemele lui. Irina la București, cu serviciul ei stresant la bancă și doi copii adolescenți. Mihai, băiatul meu cel mic, plecat la Cluj, mereu pe fugă între proiecte și conferințe. Eu rămăsesem doar cu amintirile și cu pereții reci.

Până când am cunoscut-o pe Viorica la piață. Avea părul alb ca neaua și râdea cu poftă când negocia la taraba cu mere. Am început să vorbim despre vreme, apoi despre copii, apoi despre singurătate. Ne-am întâlnit tot mai des. Îmi aducea plăcinte calde și povești din tinerețea ei. Într-o zi mi-a spus: „Știi, Gheorghe, viața nu se termină când copiii pleacă. Poate abia atunci începe.”

M-am simțit viu din nou. Am început să râd iar, să ies la plimbare prin parc, să ascult muzică. Când i-am spus Irinei că vreau să mă recăsătoresc cu Viorica, a fost ca și cum aș fi aruncat o bombă în familie.

— Tata, gândește-te la ce faci! Ce o să spună lumea? Ce o să creadă nepoții tăi? Ai uitat de mama?

— Nu am uitat-o pe mama voastră niciodată! Dar nu pot trăi doar din amintiri… Am nevoie de cineva lângă mine.

Mihai a fost mai tăcut. M-a sunat după câteva zile:

— Tată… dacă asta te face fericit… dar nu te aștepta să vin prea des acasă.

Am simțit că pierd tot ce am construit o viață întreagă. Dar Viorica era acolo, blândă și răbdătoare.

— Gheorghe, nu vreau să-ți iau familia. Dar nici tu nu meriți să fii pedepsit pentru că vrei să fii iubit.

Nunta noastră a fost mică. Doar câțiva vecini și prieteni de-ai Vioricăi. Irina nu a venit. Mihai mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să fii fericit.”

Primele luni au fost dulci-amărui. M-am bucurat de compania Vioricăi, dar casa era plină de tăceri grele când mă gândeam la copiii mei. De Crăciun am încercat să-i invit pe toți la masă.

— Nu pot veni, tata. Nu pot s-o văd pe femeia aia în locul mamei… mi-a spus Irina la telefon.

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Viorica m-a strâns de mână:

— Dă-le timp…

Dar timpul trecea și distanța creștea. Nepoții nu mă mai sunau decât rar. Prietenii vechi mă priveau ciudat pe stradă: „Ce-ți trebuie ție la vârsta asta? Nu ți-e rușine?”

Într-o seară, după ce am spălat vasele împreună cu Viorica, m-am prăbușit pe scaun și am izbucnit:

— Poate am greșit… Poate trebuia să rămân singur… Poate dragostea asta târzie nu merită prețul…

Viorica s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Gheorghe, fiecare om are dreptul la fericire. Dar uneori fericirea vine cu un preț greu.

Au trecut doi ani de atunci. Irina încă nu vorbește cu mine. Mihai mă sună rar și vorbește doar despre vreme sau sănătate. Nepoții au crescut fără să mai vină la țară vara.

Uneori mă uit la poza Mariei de pe noptieră și mă întreb dacă ar fi înțeles alegerea mea sau m-ar fi judecat ca ceilalți. Alteori mă uit la Viorica și îi mulțumesc că mi-a dat curajul să trăiesc din nou.

Dar noaptea, când liniștea apasă greu peste casă, mă întreb: oare dragostea târzie merită dacă îți pierzi copiii? Oare e drept ca bătrânețea să fie pedepsită cu singurătate sau cu vinovăție?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Poate că fiecare dintre noi trebuie să aleagă între inima lui și inima celor dragi.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E dragostea târzie un drept sau un egoism?