Între două generații: Povestea unei bunici și decizia care a rupt familia

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii cafelei se amestecau cu tensiunea din aer. Tremuram ușor, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mara, nepoata mea de 17 ani, stătea la masă, cu ochii în pământ, încercând să nu plângă.

— Radu, nu e vorba doar despre tine. E vorba despre Mara, despre ce a simțit ea când ai plecat. Despre cum s-a schimbat totul pentru ea într-o clipă. Am vrut doar să știe că are un loc al ei, că nu o va da nimeni afară din casa asta.

Radu a oftat adânc și s-a lăsat pe spate, privindu-mă cu o amărăciune pe care nu i-o mai văzusem niciodată. — Dar eu? Eu nu mai contez deloc? Sunt fiul tău!

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Îmi amintesc perfect ziua în care am semnat actele la notar. Era după ce Radu plecase de acasă, lăsând-o pe Ana, nora mea, singură cu Mara. Ana plângea în fiecare seară la telefon, iar Mara nu mai vorbea cu nimeni. Am simțit că trebuie să fac ceva. Poate că am reacționat prea impulsiv, dar atunci mi s-a părut singura soluție.

— Mamă, tu nu vezi că ai rupt familia în două? Ai ales partea Anei și a Marei fără să mă asculți! a continuat Radu, vocea lui tremurând între furie și disperare.

— Nu e vorba de părți, Radu! E vorba de consecințe. Tu ai ales să pleci. Eu am ales să o protejez pe Mara. Poate că nu am făcut bine… dar nu știu dacă aș putea trăi cu gândul că fata asta ar putea rămâne fără nimic.

Mara a ridicat privirea spre mine, ochii ei albaștri plini de lacrimi. — Bunico… eu nu vreau să vă certați din cauza mea. Dacă vrei să schimbi ceva…

— Nu! am spus hotărâtă. Nu e vina ta. Nimic din toate astea nu e vina ta.

De atunci, casa mea a devenit un câmp de bătălie tăcut. Radu a început să vină tot mai rar. Ana mă privea cu recunoștință amestecată cu rușine. Mara încerca să fie invizibilă, să nu deranjeze pe nimeni. Iar eu… eu mă trezeam noaptea întrebându-mă dacă nu cumva am greșit.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Radu a venit din nou. Era ud leoarcă și părea mai bătrân cu zece ani.

— Mamă… nu pot să dorm noaptea. Mă gândesc la tata, la cum ar fi reacționat el dacă ar fi fost aici. Tu știi cât de mult am muncit pentru apartamentul ăsta? Câte sacrificii am făcut?

M-am uitat la el și mi-am dat seama cât de mult îl durea pierderea asta. Nu era doar despre apartament. Era despre familie, despre sentimentul că nu mai aparține nicăieri.

— Radu… știu că ai suferit și tu. Dar ai ales să pleci. Ai ales alt drum. Eu nu pot șterge cu buretele tot ce s-a întâmplat.

A tăcut mult timp, apoi a spus încet:

— Și dacă mă răzgândesc? Dacă vreau să mă întorc? Dacă vreau să repar?

Am simțit un nod în gât. — Nu știu dacă se mai poate repara ceva… Dar poate putem încerca să fim din nou o familie.

Au trecut luni de atunci. Mara a început să zâmbească din nou. Ana și-a găsit un job nou și pare mai împăcată cu viața ei. Radu vine uneori la masă duminica, dar între noi plutește mereu aceeași întrebare nespusă: am făcut bine ce am făcut?

Într-o dimineață, privind la Mara cum își pregătește ghiozdanul pentru liceu, m-am întrebat: oare dragostea pentru un copil justifică orice sacrificiu? Oare putem repara vreodată ceea ce rupem atunci când alegem între cei pe care îi iubim cel mai mult?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu?