Când am descoperit cele treizeci de urme ciudate pe spatele soțului meu, viața noastră s-a destrămat

— Ce-ai pățit pe spate, Radu? întreb, cu vocea tremurândă, în timp ce lumina slabă din dormitor cade peste pielea lui. Îmi țin respirația când văd cele treizeci de urme roșii, ca niște mușcături sau arsuri, desenate haotic pe pielea lui. El tresare și trage tricoul peste ele, evitând privirea mea.

— Nimic, Maria. Probabil m-am scărpinat în somn. Lasă-mă, sunt obosit.

Dar nu pot să-l las. Ceva nu e în regulă. Îl cunosc de doisprezece ani, îi știu fiecare gest, fiecare rid. Niciodată nu l-am văzut așa de speriat. În noaptea aceea nu dorm deloc. Îmi amintesc cum, cu câteva zile înainte, Radu a venit acasă târziu, mirosind a alcool și a parfum străin. Am pus totul pe seama stresului de la serviciu. Dar acum, cu urmele astea pe spate, nu mai pot să ignor semnele.

A doua zi dimineață îl privesc cum își bea cafeaua fără să mă privească în ochi. Copiii, Ana și Vlad, se ceartă pe telecomandă în sufragerie. Blocul nostru din cartierul Titan e plin de zgomote: vecina de la trei urlă la fiică-sa, cineva bate cu ciocanul la șapte dimineața, iar eu simt că lumea mea se prăbușește încet.

— Radu, trebuie să mergi la doctor. Urmele alea nu sunt normale.

— Maria, am zis că nu e nimic! Lasă-mă cu prostiile tale!

Tonul lui mă lovește ca o palmă. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau ca Ana și Vlad să ne vadă certându-ne iar. În ultima vreme, certurile noastre au devenit tot mai dese. El e mereu absent, eu mereu suspicioasă.

După ce pleacă la serviciu, sun la medicul de familie și îi povestesc ce am văzut. Mă programează pentru a doua zi. Îi spun lui Radu că am făcut programarea și că nu accept refuzuri.

Seara vine acasă tăcut. Mâncăm în liniște. Copiii simt tensiunea și nu scot niciun sunet. După ce îi culcăm, îl privesc lung.

— Radu, te rog… Spune-mi adevărul. E ceva ce trebuie să știu?

El oftează adânc și pentru o clipă văd lacrimi în ochii lui.

— Maria… Nu știu ce se întâmplă cu mine. Mă simt obosit tot timpul, mă dor oasele și… urmele astea au apărut din senin.

Îl iau de mână și îi spun că vom merge împreună la doctor.

A doua zi, medicul îl consultă și ne trimite de urgență la hematologie. În sala de așteptare a spitalului Fundeni, simt cum inima mi se strânge la fiecare privire aruncată spre Radu. El stă cu capul plecat, iar eu mă rog să fie doar o reacție alergică.

Rezultatele analizelor vin după câteva zile care par ani. Doctorița ne cheamă în cabinet și ne privește grav:

— Domnule Popescu, aveți semne clare de leucemie acută. Urmele de pe spate sunt hemoragii subcutanate cauzate de scăderea trombocitelor.

Simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Radu rămâne mut, iar eu izbucnesc în plâns.

Urmează luni întregi de tratamente chinuitoare, internări și speranțe spulberate. Blocul nostru devine un loc al suferinței: vecinii șușotesc pe la colțuri despre boala lui Radu, copiii întreabă mereu când vine tata acasă și dacă o să se facă bine.

Mama mea vine din provincie să mă ajute cu copiii. Între noi izbucnesc conflicte vechi:

— Ți-am zis eu că nu e bine să te măriți cu el! Mereu ai făcut numai după capul tău!

— Mama, nu acum! Am nevoie de sprijinul tău, nu de reproșuri!

Într-o noapte îl găsesc pe Radu plângând în baie.

— Maria… dacă nu mă fac bine? Dacă vă las singuri?

Îl strâng în brațe și îi promit că vom lupta împreună până la capăt.

Dar boala îl schimbă. Devine irascibil, se izolează, mă acuză că nu-l mai iubesc. Eu mă simt prinsă între disperare și furie: furie pe boală, pe viață, pe el că nu luptă destul.

Într-o zi găsesc un mesaj pe telefonul lui: „Sper că ești bine… Mi-e dor să te văd.” Semnat: Oana.

Îl confrunt urlând:

— Cine e Oana? De cât timp mă minți?

El izbucnește:

— A fost doar o prostie! Eram singur, speriat… Nu înțelegi prin ce trec?

Simt că mă sufoc. Toate temerile mele se adeveresc: boala nu a adus doar suferință fizică, ci a scos la iveală toate fisurile din căsnicia noastră.

Trec luni de zile între spitale și certuri. Copiii devin retrași, Ana începe să chiulească de la școală, Vlad face crize de nervi. Mama îmi spune să-l las pe Radu:

— Gândește-te la tine și la copii! Nu poți trăi așa!

Dar nu pot renunța. Îl iubesc încă, chiar dacă totul s-a schimbat.

Într-o dimineață rece de noiembrie, Radu îmi spune:

— Maria… Mulțumesc că ai rămas lângă mine. Știu că ți-am greșit mult…

Îl strâng în brațe și plâng amândoi fără rușine.

Astăzi încă luptăm cu boala și cu demonii noștri. Nu știu dacă vom reuși să fim din nou o familie fericită sau dacă rănile vor rămâne deschise pentru totdeauna.

Mă întreb uneori: cât poate duce un om? Cât adevăr poate suporta o familie înainte să se destrame? Poate dragostea să vindece tot sau unele răni rămân pentru totdeauna?