Prea tânără să renunț: Povestea Mariei din Buftea

— Maria, nu mai ești tânără! Ce-ți mai trebuie să te apuci de pictură acum? Ai nepoți, ai casă, ai grădină! — vocea fiicei mele, Irina, răsună ca un ciocan în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei de perișoare. Mă uit la mâinile mele, tremurânde, și simt cum fiecare rid îmi arde pielea. Azi e ziua mea. Șaizeci de ani. Și tot ce primesc e o listă cu ce „ar trebui” să fiu.

— Irina, nu vreau să fiu doar bunica care face plăcinte și stă la televizor… — încerc să-mi găsesc vocea, dar ea mă întrerupe.

— Nu ești recunoscătoare! Tata s-a chinuit toată viața să-ți ofere totul, iar tu… Acum vrei să te apuci de prostii? La vârsta asta?

Mă doare. Mă doare mai mult decât orice boală sau singurătate. Mă doare că fiica mea nu mă vede. Nu mă aude. Nu mă cunoaște.

Soțul meu, Gheorghe, stă la masă cu ziarul în față. Nu ridică ochii. Niciodată nu se bagă în discuțiile noastre. De fapt, nici nu știu dacă mai suntem o familie sau doar niște străini care împart aceeași casă.

— Maria, las-o pe Irina… — oftează el, fără să mă privească. — Ești obosită. Ia-ți pastilele și odihnește-te.

Mă ridic brusc. Simt că mă sufoc. Mă duc în camera mică de la etaj, unde am ascuns cutia cu vopsele și pânze. Le-am cumpărat pe ascuns, cu banii strânși din vânzarea zarzavaturilor din grădină. Le ating cu teamă, ca pe niște comori interzise.

În minte îmi răsună vocea mamei mele: „Femeia trebuie să fie gospodină. Să-și vadă de bărbat și copii.” Am trăit după regulile astea șaizeci de ani. Dar azi… azi simt că nu mai pot.

Telefonul sună. E sora mea, Viorica.

— La mulți ani, Maria! Ce faci?

Îmi vine să plâng.

— Îmbătrânesc, Viorico. Și simt că nu mai am voie să visez.

— Nu-i adevărat! Tu ai fost mereu cea curajoasă dintre noi două. Ții minte când ai fugit la București să-l vezi pe Dan Spătaru? Ai fost singura din sat care a avut curajul să viseze!

Zâmbesc amar. Da, am visat. Dar viața m-a pus la locul meu: soție, mamă, bunică. Femeie invizibilă.

Seara vine repede peste Buftea. În curte se aud copiii Irinei jucându-se cu mingea. Mă uit pe geam și simt un gol în stomac. Oare ce-ar zice lumea dacă ar afla că vreau să merg la cursuri de pictură? Că vreau să ies din tiparul ăsta sufocant?

La cină, Irina aduce tortul și încearcă să pară veselă.

— La mulți ani, mama! Să fii sănătoasă și să ai grijă de tine!

— Mulțumesc… — răspund încet.

— Și să nu te mai gândești la prostii! — adaugă ea în șoaptă, doar pentru mine.

Nu mai rezist. Mă ridic și spun tare:

— Irina, eu nu mai pot trăi doar pentru voi! Am nevoie să fiu EU! Sufăr… Sufăr că nu mă vedeți!

Toți tac. Gheorghe oftează din nou și iese afară să fumeze. Nepoții se uită mirați la mine.

— Bunico, tu plângi? — mă întreabă Ana, cea mică.

O iau în brațe și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Da, Ana. Plâng pentru că uneori oamenii mari uită să fie fericiți.

Noaptea târziu, când toată casa doarme, cobor în bucătărie și scot cutia cu vopsele. Îmi întind pânza pe masă și încep să pictez: o femeie cu părul alb, care aleargă desculță printr-un lan de floarea-soarelui. Femeia aceea sunt eu.

A doua zi dimineață, Gheorghe găsește tabloul pe masă.

— Ce-i asta?

— Eu sunt asta, Gheorghe. Așa mă văd eu acum.

Se uită lung la mine și pentru prima dată după mulți ani îl văd emoționat.

— Maria… poate că am greșit că nu te-am ascultat niciodată…

Irina intră val-vârtej în bucătărie.

— Mama! Ce-i cu tabloul ăsta? Ai pus toată casa pe jar! Tata n-a dormit toată noaptea!

— Irina… — spun încet — …eu nu mai pot trăi doar ca să vă fac vouă pe plac. Vreau să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din Buftea. Vreau să ies din casă! Vreau să trăiesc!

Irina izbucnește în plâns.

— Dar dacă pățești ceva? Dacă te îmbolnăvești?

O iau de mână.

— Dacă nu încerc acum… n-o să mai încerc niciodată. Și atunci chiar o să mor pe dinăuntru.

Timpul trece greu. Familia se obișnuiește cu ideea că Maria „a luat-o razna”. Vecinele șușotesc pe la garduri: „Ai auzit? Maria lui Gheorghe s-a apucat de pictat la bătrânețe!”

Dar eu merg înainte. La cursuri descopăr alte femei ca mine: Elena, care a crescut singură trei copii; Dorina, care a fost profesoară și acum pictează fluturi; Lenuța, care a pierdut totul într-un incendiu și a găsit alinare în culori.

Într-o zi, la vernisajul primei mele expoziții la Casa de Cultură, Irina vine cu copiii de mână. Se uită la tablourile mele și ochii i se umplu de lacrimi.

— Mama… îmi pare rău că n-am înțeles…

O strâng în brațe și simt că abia acum sunt cu adevărat vie.

M-am născut a doua oară la șaizeci de ani. Și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în umbră? Oare câte au curajul să spună „eu vreau mai mult”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?