Într-o singură noapte, mi-am dat afară soțul și soacra din casă – și nu regret!

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Era trecut de miezul nopții și în sufragerie mirosea a ceai rece și a nervi întinși la maximum. Viorica, soacra mea, stătea pe canapea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu dispreț. Radu se plimba nervos prin cameră, evitând să mă privească în ochi.

— Nu exagerezi? a zis Viorica, ridicând din sprâncene. Ești prea sensibilă, Ana. Femeile adevărate știu să rabde.

M-am uitat la ea cu o furie pe care nu credeam că o pot simți vreodată. De luni de zile mă simțeam invizibilă în propria casă. Radu venea târziu acasă, nu mă mai întreba nimic despre ziua mea, iar Viorica se mutase la noi „temporar”, dar nu dădea semne că ar vrea să plece. În fiecare zi găsea ceva de criticat: ba ciorba e prea sărată, ba copilul e prea răsfățat, ba eu sunt prea slabă ca mamă și ca soție.

În seara aceea, însă, totul a explodat. Îl auzisem pe Radu vorbind la telefon cu sora lui. „Nu știu cât mai rezist cu Ana. Parcă nu mai e femeia de care m-am îndrăgostit.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am intrat în cameră și i-am cerut socoteală. În loc să mă liniștească, a început să țipe la mine că sunt isterică și că îi fac viața un calvar.

— Dacă nu-ți convine, pleacă! a strigat el.

— Nu! Tu pleci! Tu și mama ta! am răspuns eu, cu o hotărâre care m-a surprins chiar și pe mine.

A urmat o oră de țipete, reproșuri și uși trântite. Copilul nostru, Daria, plângea în camera ei. Am încercat să o liniștesc, dar inima îmi bătea atât de tare încât abia puteam respira. M-am întors la Radu și la Viorica și le-am spus clar: „Vreau să plecați. Acum.”

— Nu ai cum să ne dai afară din casa asta! a urlat Viorica.

— Ba da, pentru că e casa mea! Am muncit pentru ea înainte să-l cunosc pe Radu! am răspuns eu, tremurând de furie.

Radu s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Poate chiar nu mă mai recunoștea. Poate nici eu nu mă mai recunoșteam. Dar știam că dacă nu fac ceva acum, o să mă pierd de tot.

Au plecat în acea noapte. Cu bagaje aruncate în grabă și cuvinte grele aruncate peste umăr. Daria s-a lipit de mine și mi-a șoptit: „Mami, nu vreau să mai plângi.”

A doua zi dimineață am simțit un gol imens în stomac. Casa era tăcută, prea tăcută. M-am întrebat dacă am făcut bine. Oare Daria va suferi? Oare eu voi putea să merg mai departe singură? Dar apoi mi-am amintit toate serile în care plângeam pe ascuns în baie ca să nu mă vadă nimeni. Toate momentele în care m-am simțit mică și neimportantă în propria viață.

Au urmat zile grele. Radu m-a sunat de câteva ori să-mi spună că sunt egoistă și că distrug familia. Viorica a încercat să mă convingă să-l primesc înapoi „pentru binele copilului”. Prietenele mele au fost împărțite: unele m-au susținut, altele m-au judecat.

— Ana, poate ai reacționat prea impulsiv… mi-a spus Irina într-o zi la cafea.

— Poate… dar dacă nu reacționam acum, când? Cât să mai rabd? am răspuns eu, cu voce stinsă.

Am început să merg la psiholog. Să scriu într-un jurnal. Să ies cu Daria în parc și să râdem din nou împreună. Încet-încet am început să-mi recapăt curajul și demnitatea.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Daria, m-am uitat lung la poza de la nuntă care încă stătea pe raftul bibliotecii. Am luat-o în mână și am simțit un amestec ciudat de tristețe și ușurare.

— De ce trebuie ca femeile să rabde mereu? De ce trebuie să ne sacrificăm fericirea pentru liniștea altora? am șoptit în întuneric.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Știu doar că acum respir altfel. Că Daria mă vede zâmbind din nou. Și că uneori curajul doare mai puțin decât frica.

Oare câte femei mai trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”?