M-au dat afară din casă cu copilul în brațe. După șase săptămâni m-am întors să-mi iau viața înapoi și să le arăt cine sunt.

— Ieși afară! Nu mai ai ce căuta aici!
Vocea mamei răsuna ca un tunet în holul îngust, iar tata stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă de parcă eram o străină. În brațe îl țineam pe Vlad, băiețelul meu de doar două săptămâni, care plângea sfâșietor. Încercam să-mi adun hainele într-o sacoșă ruptă, cu mâinile tremurânde. Simțeam cum mi se rupe sufletul, dar nu aveam timp de lacrimi. — Nu pot să cred că faceți asta… Sunt fata voastră! — am șoptit printre dinți, dar mama s-a întors cu spatele. — Ai făcut de râs familia, Irina! Nu te mai putem ajuta.

Așa am ajuns, într-o noapte rece de martie, pe stradă cu un copil nou-născut și niciun ban în buzunar. Tatăl lui Vlad, Radu, dispăruse din peisaj imediat ce a aflat că sunt însărcinată. Promisese că va fi lângă mine, dar la primul semn de responsabilitate a fugit ca un laș. Am încercat să-l sun, dar nu mi-a mai răspuns niciodată.

Am dormit prima noapte pe banca din fața blocului, acoperindu-l pe Vlad cu geaca mea subțire. M-am rugat să nu se îmbolnăvească. Dimineața am mers la Nicoleta, singura prietenă care nu mă judecase niciodată. M-a primit cu brațele deschise, dar avea și ea doi copii mici și un soț șomer. Ne-am înghesuit toți într-o cameră mică, iar eu am început să caut orice fel de muncă. Spălam scări de bloc, duceam cumpărături bătrânilor din cartier, făceam curat pe la vecini. Pentru fiecare leu câștigat simțeam că mă ridic puțin câte puțin din noroiul în care mă aruncaseră ai mei.

În fiecare seară, când Vlad adormea pe pieptul meu, mă întrebam unde am greșit. De ce părinții mei au ales rușinea în locul iubirii? De ce Radu a fugit? Ce fel de lume e asta în care o mamă e alungată pentru că a ales să-și păstreze copilul?

Au trecut șase săptămâni ca prin vis urât. Într-o zi, Nicoleta mi-a spus: — Irina, nu poți trăi așa la nesfârșit. Trebuie să te întorci și să-ți ceri drepturile. Casa aia e și a ta! Am simțit cum mi se aprinde o flacără în piept. Avea dreptate. Nu puteam să las frica și rușinea să-mi conducă viața.

Mi-am făcut curaj și am mers la avocatul unei fundații pentru mame singure. Mi-a explicat că am drept legal asupra casei părintești și că pot cere ajutor social. Am strâns toate actele necesare și într-o dimineață ploioasă m-am întors acasă.

Mama a deschis ușa și a rămas împietrită când m-a văzut cu Vlad în brațe și cu avocatul lângă mine. — Ce cauți aici? — a întrebat ea rece. — Am venit să-mi iau viața înapoi, mama. Să văd dacă mai aveți inimă sau v-ați pierdut-o de tot.

Tata a apărut din sufragerie, roșu la față: — Nu ai ce căuta aici! — Ba da, tata! Legea e de partea mea. Și dacă nu vreți scandal, vă rog să mă lăsați să stau aici până îmi găsesc o soluție pentru mine și Vlad.

A urmat o ceartă cumplită. Mama plângea, tata urla că i-am distrus reputația în cartier. Eu stăteam dreaptă, cu Vlad strâns la piept și nu mai simțeam frică. Pentru prima dată în viață eram sigură pe mine.

În zilele următoare am început să pun lucrurile la punct: am depus actele pentru ajutor social, am găsit o grădiniță unde îl puteam lăsa pe Vlad câteva ore pe zi ca să pot lucra la un supermarket din apropiere. Părinții mei mă ignorau complet; trăiam ca niște străini sub același acoperiș.

Într-o seară, mama a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii de plâns: — Irina… poate am greșit. Dar ne-a fost frică de gura lumii… N-am știut cum să reacționăm… — Nu mai contează acum, mama. Eu nu mai sunt fata aia slabă care pleca plângând pe ușă. Sunt mamă și nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi calce demnitatea.

Au trecut luni până când relația cu părinții mei s-a reparat cât de cât. Tata nu mi-a cerut niciodată iertare, dar a început să-l ia pe Vlad în brațe și să-i cumpere jucării mici de la piață. Mama gătea pentru noi și uneori mă întreba dacă am nevoie de ceva.

Dar rana aceea adâncă nu s-a vindecat niciodată complet. Știu că nu sunt singura femeie din România care a trecut prin așa ceva: rușinea familiei, judecata vecinilor, lipsa sprijinului când ai cea mai mare nevoie.

Astăzi stau pe balconul apartamentului meu micuț, Vlad doarme liniștit în camera lui și eu scriu povestea asta cu speranța că cineva o va citi și va avea curajul să nu se lase doborât de prejudecățile lumii.

Oare câte femei mai trebuie să fie alungate din casele lor ca să ne dăm seama cât de greșit e tot ce facem? Cât valorează demnitatea unei mame în fața rușinii inventate de alții?