Două surori, o mamă și o decizie care a schimbat totul: povestea unei familii din București

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! Am urlat, cu vocea răgușită de plâns, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Drumul Taberei. Era trecut de miezul nopții, iar vecinii probabil ascultau fiecare cuvânt. Dar nu-mi mai păsa. Simțeam că mă sufoc între pereții aceia, între certurile fetelor mele, între neputința de a le ajuta pe amândouă.

Ilinca, fiica mea cea mare, stătea cu mâinile încrucișate, cu ochii plini de reproș. Pe canapea, lângă ea, stătea Sorina, sora ei mai mică, cu burta rotundă sub tricoul larg și cu lacrimi în ochi. Fetița Sorinei, Mara, dormea în camera cealaltă, dar știam că nu va dura mult până se va trezi din cauza țipetelor noastre.

— Mamă, nu e corect! De ce trebuie să plec eu? De ce nu pleacă Sorina? Ea nici măcar nu are un loc de muncă! a izbucnit Ilinca.

— Pentru că tu ai 27 de ani și ai un salariu stabil! Pentru că nu mai pot să vă țin pe toate sub același acoperiș! Pentru că Mara are nevoie de liniște, iar voi două vă certați în fiecare zi!

Am simțit cum îmi tremură genunchii. M-am așezat pe marginea fotoliului și am început să plâng. Nu plânsesem niciodată așa în fața lor. Mereu am fost stâlpul casei, cea care le-a crescut singură după ce tatăl lor a plecat la altă femeie când Sorina avea doar trei ani.

— Mamă… nu ne da afară… a șoptit Sorina, cu vocea stinsă.

— Nu vă dau afară… dar trebuie să învățați să trăiți pe cont propriu. Eu nu mai pot. Nu mai pot să fiu între voi două, să vă împac, să vă ajut cu bani, cu mâncare, cu Mara… Am 54 de ani și simt că am îmbătrânit 20 într-un an.

Ilinca s-a ridicat brusc și a început să-și strângă lucrurile. Sorina a rămas nemișcată, cu mâinile pe burtă, privind în gol. Am vrut să mă duc la ea, să o iau în brațe, dar nu am putut. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

A doua zi dimineață, Ilinca a plecat. Nu mi-a spus nimic. Doar mi-a lăsat un bilet pe masă: „Sper să fii fericită acum.” L-am citit de zeci de ori și de fiecare dată m-a durut mai tare.

Sorina a rămas cu mine. Încercam să o ajut cât puteam: îi făceam ceaiuri pentru grețuri, îi găteam supa preferată, îi spălam hainele Mariei. Dar între noi era o tăcere grea. Într-o seară, după ce Mara a adormit, Sorina mi-a spus:

— Mamă… crezi că Ilinca o să mă ierte vreodată?

— Nu știu, draga mea… Poate timpul o să vindece totul.

Dar timpul nu vindeca nimic. Ilinca nu ne-a mai sunat. Nici măcar de ziua Mariei. Am încercat să-i scriu mesaje, să o sun… nimic. Simțeam cum familia mea se destramă și nu puteam face nimic.

Într-o zi, la două luni după plecarea Ilincăi, am primit un telefon de la vecina de la etajul trei:

— Doamna Maria, am văzut-o pe Ilinca la Mega Image. Era foarte slabă și părea tristă. Poate ar trebui să mergeți după ea…

Am lăsat totul baltă și am fugit la magazin. Am găsit-o la raionul de lactate, cu ochii roșii și coșul aproape gol.

— Ilinca…

S-a întors spre mine și pentru o clipă am văzut fetița care venea la mine plângând când se lovea la genunchi.

— Ce vrei?

— Să vii acasă… sau măcar să vorbim.

— Acasă? Care acasă? Tu ai ales-o pe Sorina…

— N-am ales pe nimeni! Am încercat doar să supraviețuim toate…

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe podea. Am îmbrățișat-o acolo, printre rafturi, fără să ne pese de privirile celorlalți.

— Îmi pare rău… Nu știu cum să fiu mamă pentru două femei adulte care au nevoie de mine în moduri diferite…

Ilinca m-a privit lung:

— Poate nici noi nu știm cum să fim surori…

Am mers împreună acasă. Sorina a plâns când a văzut-o pe Ilinca la ușă. S-au îmbrățișat strâns, fără cuvinte. În seara aceea am stat toate trei la masă pentru prima dată după luni întregi. Mara s-a trezit și a venit somnoroasă lângă noi:

— Mami… unde ai fost?

Ilinca i-a zâmbit printre lacrimi:

— Am fost să-mi găsesc drumul spre casă.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău când le-am cerut fetelor mele să plece. Poate că uneori dragostea unei mame trebuie să fie dureroasă ca să-i învețe pe copii ce înseamnă responsabilitatea. Sau poate că am greșit și am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe dreptul ei la liniște?