M-am întors din Italia să-mi salvez fiica. Ce am descoperit ne-a sfâșiat familia…

— Mamă, vino acasă. E grav, nu mai pot singură! Vocea Ioanei tremura prin telefon, iar cuvintele ei mi-au străpuns inima ca un cuțit. Eram în bucătăria unei familii din Milano, spălând vasele, când am simțit că lumea mi se prăbușește. Nu mai auzisem disperarea asta la fiica mea niciodată. Am lăsat totul baltă și, în două zile, eram deja în autocar spre România, cu sufletul frânt și mintea plină de întrebări.

Când am ajuns acasă, la Bacău, era noapte. Ioana m-a așteptat la gară, cu ochii umflați de plâns. — Nu știu ce să fac cu Ana… a șoptit ea. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, simțind că mă sufoc. — Nu vrea să vină acasă. Stă în mașină, la marginea orașului. E însărcinată, mamă… Și nu vrea să spună cine e tatăl.

Am pornit imediat spre locul unde stătea Ana. Era frig, iar mașina veche Dacia stătea parcată sub un copac, acoperită de praf și frunze. Am bătut în geam, iar Ana a tresărit. Avea ochii roșii și obrajii supți. — Mamă… n-am unde să mă duc, a murmurat ea. Am deschis portiera și am îmbrățișat-o strâns, simțind burtica ei rotunjită între noi.

— Hai acasă, Ana! Nu poți sta aici! — Nu pot… Tata nu mă vrea. Ioana nu mă vrea. Nimeni nu mă vrea…

M-am uitat la ea și mi-am amintit ziua când am adus-o acasă de la orfelinat, cu părul tuns scurt și ochii mari, speriați. Atunci am jurat că o voi proteja mereu. Dar acum? Ce se întâmplase cu noi?

Am reușit să o conving să vină acasă pentru o noapte. În bucătărie, soțul meu, Viorel, stătea cu brațele încrucișate. — Nu vreau scandaluri aici! Dacă nu spune cine e tatăl copilului, să plece! a tunat el.

— Viorel! E copilul nostru! am izbucnit eu.

— Nu e sânge din sângele meu! Și nici nu știm cu cine s-a încurcat! Poate e vreun drogat sau vreun golan…

Ana a izbucnit în plâns și a fugit în camera ei. Ioana s-a uitat la mine cu ură: — Vezi ce-ai făcut? Mereu ai ținut mai mult la ea decât la mine!

M-am prăbușit pe scaun, simțind că tot ce am construit se destramă sub ochii mei. Cum ajunseserăm aici? Unde greșisem?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Viorel refuza să vorbească cu Ana. Ioana o ignora complet. Eu încercam să țin familia unită, dar fiecare discuție se termina cu uși trântite și lacrimi.

Într-o seară, Ana mi-a spus adevărul: — Mamă… tatăl copilului e Marian. Fratele Ioanei.

Am simțit că mi se taie respirația. Marian era fiul nostru cel mare, plecat la Cluj la facultate. Cum era posibil? — Ana… nu se poate…

— S-a întâmplat doar o dată… Eram singuri acasă… N-am vrut să spun nimănui…

Am simțit că mă prăbușesc. Cum puteam să-mi salvez familia acum? Cum puteam privi în ochi pe fiecare dintre copiii mei?

A doua zi dimineață, Viorel a aflat adevărul și a izbucnit într-o furie oarbă: — Ieșiți toți din casa mea! Nu mai vreau să vă văd!

Ioana a fugit la o prietenă. Ana s-a baricadat în cameră și nu a mai ieșit două zile. Eu am rămas singură în bucătărie, privind poza de familie de pe perete: toți zâmbind, fără să știm ce furtună avea să vină.

Au urmat luni de tăcere și răceală. Viorel a plecat la sora lui din satul vecin și nu s-a mai întors. Ioana nu mi-a mai răspuns la telefon. Marian a refuzat orice discuție despre Ana sau copil.

Ana a născut singură, într-un salon rece de spital. Am fost lângă ea când a venit pe lume micuța Maria, cu ochii mari și negri ca ai Anei.

Acum stau și mă uit la Maria cum doarme liniștită în pătuțul ei improvizat. Casa e goală și tăcută. Mă întreb dacă am făcut bine că am plecat din Italia pentru a-mi salva fiica sau dacă am distrus tot ce mai rămânea din familia noastră.

Oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult putem ascunde sub preș adevărul înainte ca totul să explodeze?