Mă sună zilnic să mă întrebe de sănătate, dar simt un gol: Le pasă de mine sau doar de moștenire? Povestea unei mame singure din București

— Mamă, ai luat pastilele azi? mă întreabă Vlad, cu vocea lui grăbită, în timp ce aud în fundal bipurile unui aparat de cafea.

— Da, Vlad, le-am luat, răspund încet, încercând să nu las să se audă tremurul din glas. Știu că nu are timp. Știu că mă sună doar pentru că așa trebuie. Dar tot sper că într-o zi va rămâne mai mult de două minute la telefon.

E miercuri dimineață. Lumina cenușie a Bucureștiului se strecoară printre perdelele vechi ale apartamentului meu de pe Șoseaua Mihai Bravu. Mă uit la ceas: 9:12. Radu ar trebui să mă sune și el în curând. Știu deja ce o să-mi spună: „Mamă, totul bine? Ai nevoie de ceva? Să nu uiți să-ți faci analizele!”

Îmi amintesc cum era când erau mici. Cum alergau prin casă, cum se certau pe jucării și cum veneau la mine să-i împac. Acum, fiecare are viața lui. Vlad e medic rezident, Radu lucrează la o firmă de IT, iar Irina e plecată în Cluj, profesoară de franceză. Îi văd rar. De Crăciun și, uneori, de ziua mea.

Telefonul sună din nou. Radu.

— Bună, mamă! Totul ok? Ai mâncat?

— Da, dragule. Sunt bine.

— Bine, te pup! Să ai grijă de tine!

Și gata. Două minute și douăzeci de secunde. Mă uit la telefon și simt cum mă apasă tăcerea care rămâne după fiecare apel. Parcă ar fi un ritual golit de sens.

Irina nu m-a sunat azi. Poate e ocupată cu școala. Sau poate a uitat. Îmi spun că nu trebuie să fiu supărată. Dar nu pot să nu mă întreb: le pasă cu adevărat sau doar bifează o datorie?

În fiecare zi fac aceleași lucruri: mă trezesc devreme, beau cafeaua singură la masa din bucătărie, citesc ziarul vechi și mă uit pe geam la copiii care se joacă în fața blocului. Uneori cobor la magazinul din colț și schimb două vorbe cu doamna Maria, vecina de la trei. Ea are noroc: fiica ei vine aproape zilnic să-i aducă mâncare și să stea cu ea la povești.

— Liliana, ai copii buni! mă încurajează Maria când mă vede tristă. Te sună mereu!

Zâmbesc politicos și nu-i spun ce simt cu adevărat. Cât de mult mi-aș dori să-i văd mai des, să stăm la masă împreună, să râdem ca altădată.

Se apropie ziua mea de naștere. Îi invit pe toți trei la masă. Fac sarmale, cozonac și prăjitura preferată a Irinei — albiniță. În dimineața zilei de 14 martie, pun masa cu fața de masă albă, scot vesela bună și aprind lumânări parfumate.

La ora 13:00 sună interfonul. Vlad intră primul, cu un buchet de flori și o pungă cu fructe exotice.

— La mulți ani, mamă! Uite ceva sănătos pentru tine!

Radu vine după zece minute, cu o sticlă de vin și un tort cumpărat de la cofetărie.

— Să fii sănătoasă, mamă! Să ne trăiești!

Irina întârzie. O sun și îmi spune că nu poate ajunge decât seara târziu, are ore suplimentare la școală.

Mâncăm împreună, dar discuțiile sunt scurte și formale. Vlad povestește despre un caz dificil la spital, Radu despre un proiect nou la serviciu. Eu încerc să le spun despre durerile mele de spate și despre cât de greu mi-e uneori să urc scările, dar nu par interesați.

— Mamă, ar trebui să te gândești să vinzi apartamentul și să te muți undeva mai aproape de noi sau într-un loc mai mic, spune Vlad brusc.

Radu aprobă din cap:

— Da, poate chiar într-un azil privat bun. S-ar ocupa cineva de tine tot timpul.

Simt cum mi se strânge inima. Nu pot să cred ce aud.

— Voi chiar credeți că sunt o povară? întreb cu voce tremurată.

— Nu e vorba de asta, mamă… Dar trebuie să ne gândim la viitorul tău! răspunde Vlad.

Irina intră pe ușă chiar atunci. Mă îmbrățișează scurt și se așază lângă frații ei.

— Ce discutați?

— Despre ce ar fi mai bine pentru mama…

Irina oftează:

— Poate ar trebui să decizi tu ce vrei, mamă…

Masa se termină repede. Copiii mei pleacă fiecare spre viața lui. Rămân singură în apartamentul care odinioară era plin de râsete și voie bună.

În noaptea aceea nu pot dormi. Merg prin casă și ating pereții reci, fotografiile vechi cu noi toți la mare sau la munte. Îmi amintesc cum le promiteam că voi fi mereu lângă ei.

Acum mă întreb: oare chiar le pasă de mine sau doar se gândesc la ce va rămâne după mine? Sunt încă mama lor sau doar o bătrână cu o proprietate pe numele ei?

Poate că vina e a mea că i-am crescut prea independenți sau poate că lumea s-a schimbat prea mult și nu mai știm cum să fim aproape unii de alții.

Voi ce credeți? E dragostea copiilor noștri sinceră sau doar o obligație? Cum putem reînvăța să fim familie?