„Nu vreau să mai trăiesc aici!” – Cum mi-a distrus soacra liniștea familiei

— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta rece din bucătărie. Mirosea a ciorbă de perișoare și a cafea veche, dar cel mai tare mirosea a neputință. Maria, soacra mea, s-a întors brusc de la aragaz, cu privirea ei tăioasă, care parcă mă dezbrăca de orice urmă de curaj.

— Ce-ai spus, Ilinca? Nu te-am auzit bine. Poate vrei să repeți, să audă și băiatul meu cum vorbești tu în casa asta!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Rareș, soțul meu, stătea la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. De luni bune, asta era rutina noastră: eu și Maria ne certam, el tăcea. Și totul din cauza acelei decizii pe care am luat-o sub presiunea ei.

Totul a început acum un an, când apartamentul nostru mic din cartierul Militari devenise prea strâmt pentru noi și pentru fetița noastră, Ana. Maria a venit cu ideea salvatoare: „Veniți la mine! Casa e mare, nu are rost să plătiți chirie. O să vă fie mai bine aici.” Rareș a fost încântat. Eu am simțit din prima clipă că nu e bine, dar am cedat. „E doar temporar”, mi-am spus atunci. Dar temporarul s-a transformat într-un permanent sufocant.

De când ne-am mutat, fiecare zi era o probă de răbdare. Maria avea reguli pentru orice: cum să spăl vasele, cum să pun hainele la uscat, ce să gătesc și când să fac curat. Îmi critica felul în care o cresc pe Ana: „Las-o să mănânce singură, nu-i mai da atâta atenție! Pe Rareș l-am crescut singură și uite ce bărbat a ajuns!”

Într-o seară, după ce Ana adormise, am încercat să vorbesc cu Rareș.

— Rareș, nu mai pot. Mă simt ca o musafiră în propria viață. Nu mai avem intimitate, nu mai suntem noi.

El a oftat și a dat din umeri.

— Ilinca, mama vrea doar să ajute. Știi că nu ne permitem altceva acum. E greu pentru toată lumea.

— Dar pentru mine cine are grijă? Cine mă ascultă pe mine?

A tăcut. Și atunci am simțit că mă pierd.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel. Maria îmi invada spațiul personal la orice pas. Îmi verifica dulapurile, îmi comenta hainele: „Nu ți-ar strica să porți ceva mai colorat. Ești mereu tristă.” Îi spunea lui Rareș ce să cumpere de la piață și cât să cheltuiască. Orice decizie trebuia aprobată de ea.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam micul dejun pentru Ana, Maria a intrat val-vârtej în bucătărie:

— Ilinca, ai uitat să pui sare în omletă! Cum poți să-i dai copilului mâncare fără gust?

Mi-au dat lacrimile instantaneu. Ana s-a uitat speriată la mine.

— Mami, de ce plângi?

Am fugit în baie și m-am prăbușit pe gresie. M-am întrebat atunci: cine sunt eu? Unde am dispărut?

A doua zi am încercat din nou să vorbesc cu Rareș.

— Te rog, hai să găsim o soluție. Nu mai pot trăi sub același acoperiș cu mama ta. Ne distruge căsnicia.

De data asta s-a enervat.

— Ilinca, exagerezi! Mama ne ajută cu tot ce poate. Dacă nu-ți convine, du-te tu!

Cuvintele lui au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am simțit că nu mai am niciun aliat.

În următoarele săptămâni am început să mă izolez. Mergeam la serviciu fără chef, acasă eram absentă. Ana mă întreba tot mai des:

— Mami, tu mă mai iubești?

O strângeam în brațe și plângeam pe ascuns.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Maria – care îmi reproșa că nu știu să țin casa curată – am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. Am început să caut chirii pe internet, deși știam că bugetul nostru e aproape inexistent.

Într-o zi i-am spus lui Rareș:

— Am găsit un apartament micuț, dar e al nostru. Putem încerca măcar pentru o lună?

M-a privit lung și rece:

— Faci ce vrei. Eu rămân aici cu mama.

Atunci am știut că am pierdut totul: casa mea, liniștea mea și bărbatul pe care îl iubeam odată.

Am plecat împreună cu Ana într-o garsonieră modestă din Drumul Taberei. Primele nopți au fost grele – Ana plângea după tatăl ei, iar eu plângeam după viața pe care n-am apucat s-o trăiesc niciodată.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Să-mi regăsesc vocea și curajul de a spune „nu”. Să-mi cresc copilul după regulile mele și să-mi construiesc o nouă viață din ruinele celei vechi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia mea. Dar oare cât poți lupta singur? Cât poți sacrifica din tine până nu mai rămâne nimic?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că există cale de împăcare când încrederea s-a pierdut?