Vinovată fără vină: Povestea Anei din Ploiești

— Nu te mai recunosc, Ana! Ce-ai ajuns tu? Vocea tatălui meu, Ion, a spart liniștea grea din sufrageria noastră mică, luminată doar de becurile chioare și de bradul împodobit cu globuri vechi. Era Ajunul Crăciunului, iar mama, Maria, încerca să-și ascundă lacrimile în spatele unei farfurii cu sarmale. Fratele meu, Radu, se uita la mine cu o privire rece, străină. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să fug, dar picioarele îmi erau grele ca plumbul. — Ce vrei să spui, tată? am întrebat cu voce tremurată. — Știi bine la ce mă refer! Ai adus rușine în casa asta. Toată lumea vorbește prin oraș! M-am uitat la mama, căutând un strop de alinare, dar ea și-a coborât ochii. Radu a oftat și a dat din cap a dezaprobare. — Nu am făcut nimic rău! am izbucnit. Nu e vina mea că lumea vorbește prostii! — Ai ieșit cu băiatul ăla… cu Vlad! Un băiat fără viitor, fără familie bună! Asta vrei tu pentru tine? Pentru noi? M-am ridicat brusc de la masă, scaunul scârțâind pe parchetul vechi. — Nu pot să cred că vă pasă mai mult de ce zice lumea decât de mine! Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Am plâns ore întregi, până când ochii mi s-au umflat și obrajii mi-au ars. În mintea mea răsunau vorbele tatei ca niște ciocane: „rușine”, „fără viitor”, „ai distrus tot”. Povestea cu Vlad era simplă: ne-am cunoscut la facultate, la Litere, el era dintr-o familie modestă dintr-un sat de lângă Ploiești. Era blând, inteligent și visător. Dar pentru ai mei, nu conta cine era el ca om, ci doar ce „nume” purta și ce avere avea. În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic, tata mă ignora complet, iar Radu mă privea ca pe o străină. M-am simțit izolată, ca un intrus în propria familie. Într-o seară, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am apropiat încet și am ascultat fără să vreau: — Ce ne facem cu ea, Ion? Dacă rămâne cu băiatul ăla? O să râdă toți vecinii de noi… — Să-și caute alt loc dacă nu-i convine aici! a răspuns tata cu voce tăioasă. Am simțit cum mi se rupe inima. Eram copilul lor și totuși eram gata să fiu alungată pentru că iubeam pe cineva „nepotrivit”. În acea noapte am decis să plec. Mi-am făcut bagajul în tăcere și am lăsat un bilet pe masă: „Nu pot trăi într-o casă unde nu sunt iubită pentru cine sunt.” M-am mutat la Vlad, într-o garsonieră mică și friguroasă. El m-a primit cu brațele deschise, dar vedeam în ochii lui îngrijorarea: — Ana, ești sigură că vrei să faci asta? Nu vreau să te desparți de familia ta din cauza mea… — Nu e vina ta, Vlad. E vina lor că nu pot vedea dincolo de prejudecăți. Zilele au trecut greu. Aveam bani puțini, mâncam adesea doar pâine cu margarină și ceai ieftin. Mergeam la facultate ziua și lucram seara la un call-center ca să ne putem plăti chiria. Dar eram împreună și asta conta cel mai mult pentru mine. Însă dorul de familie mă măcina pe dinăuntru. În fiecare seară mă uitam la telefon, sperând să primesc un mesaj de la mama sau măcar un semn că le pasă. Nimic. Trecuseră luni de zile și liniștea lor era mai dureroasă decât orice ceartă. Într-o zi, am primit un telefon de la Radu: — Ana… tata e la spital. A făcut un infarct… Mama e distrusă… Poți să vii? Am simțit cum mi se taie respirația. Am alergat la spital cu inima cât un purice. L-am găsit pe tata întins pe pat, palid și slăbit. Mama stătea lângă el, cu ochii roșii de plâns. Când m-a văzut, a izbucnit în lacrimi: — Ana… iartă-ne… Nu am știut cât de mult te iubim până nu te-am pierdut… Tata m-a privit cu ochi umezi: — Am fost un prost… Mi-a fost frică de gura lumii și te-am rănit… Poți să mă ierți? Am plâns toți trei în brațe minute în șir. Radu ne privea de la distanță, încercând să-și ascundă emoția. Împăcarea nu a venit peste noapte. Au urmat luni de discuții grele, lacrimi și reproșuri nespuse. Dar încet-încet am început să reconstruim ceea ce se dărâmase atât de ușor din cauza orgoliului și a prejudecăților. Vlad a devenit parte din familie, chiar dacă drumul nu a fost lipsit de obstacole sau priviri piezișe din partea rudelor mai bătrâne. Acum, când privesc în urmă, mă întreb: cât de mult contează ce spune lumea atunci când e vorba de fericirea ta? Merită să pierzi totul doar ca să fii „pe placul” altora? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…